Vieți de tinichea de Paul Harding

 

O narațiune simplă despre moartea unui ceasornicar cu o viață modestă. În ultimele șaptezeci și două de ore din viața lui George, membrii familiei se adună pentru a-și lua rămas bun de la tatăl și bunicul lor. Pe măsură ce devine mai slab și oamenii se înghesuie în jurul lui, el își deapănă trecutul pentru a conferi un sens vieții sale. Călătorind în copilărie, și-l amintește pe tatălui său, un vânzător ambulant, imprevizibil, epileptic, bucolic, care și-a părăsit familia într-o zi și s-a cufundat în necunoscut. Tot ceea ce  George putea să ducă la o finalitate logică, Howard lăsa neterminat. Toate se dovedesc a fi oarecum stânjenitoare, acolo unde fiul este îndemânatic, tatăl se dovedește stângaci. Prin revenirea la copilăria sa săracă din pădurile din Maine, el recuperează o lume miraculoasă și dureroasă, care este în același timp indiferentă, dar și strâns legată de el, amenințătoare și inspiratoare.

În calitate de cititori avem ocazia să ne regăsim ca prin magie, spectatori, în dezordinea voită a două vieți. Autorul își rezervă tot timpul, oscilează constant între descrierile contemplative ale naturii și violența mai mult sau mai puțin incontrolabilă a unor crize de epilepsie.

Vieți de tinichea este o meditație elegiacă despre iubire, pierdere și frumusețea naturii. Despre natura aspră din New England și despre trecătoarea natură umană. O odă a timpului care trece!

Homo Sapiens de Rutger Bregman

 

Empatia este, fără speranță, o emoție limitată, potrivit profesorului Bloom. Manifestăm empatie în special pentru persoanele apropiate. Persoane pe care le putem mirosi, vedea, auzi și simți. Față de familie și prieteni, față de oamenii fără adăpost din fața supermarketului din apropiere și față de fanii aceleaiași trupe rock. Față de cățelușii drăgălași pe care îi putem mângăia și strânge în brațe, în timp ce mâncăm animalele cre sunt maltratate, dar pe care nu le putem vedea. Față de oamenii pe care îi putem urmări la televizor, mai ales când camera este focusată pe ei, eventual cu o muzică tristă pe fundal.

Un luru e sigur: cine visează la o lume mai bună nu are nevoie de prea multă empatie. Mai mult, empatia poate sta în calea iertării, pentru că oamenii care emptatizează prea mult cu victimele generalizează dușmanii în cel mai spreu mod. Acesta este mecanismul de care vorbea Brian Hare, expertul în cățeluși. Cel care ne-a transformat în cea mai bună și totodată cea mai crudă specie de pe planetă. Este un adevăr greu de suportat: empatia și xenofobia sunt două fețe ale aceleiași monede.

De-a lungul istoriei, armamentul oferă o soluție din ce în ce mai bună la problema fiecărui război: aversiunea noastră fundamentală față de violență. Nu poți să privești pe cineva în ochi  și să-l împuști. Așa cum majoritateaa dintre noi am deveni vegetarieni de îndată ce ar trebui să măcelărim o vită, la fel și majoritatea soldaților ar avea procese de conștiință imediat ce dușmanul s-ar apropia de ei.

Pe lângă armele cu rază lungă de acțiune, forțele armate au căutat noi moduri prin care să mărească distanța psihologică față de dușman. Dacă îi dezumanizezi pe ceilalți, înfățișându-i, de exemplu, ca pe niște gândaci, devine mia ușor să-i tratezi inuman.

Le poți da și droguri soldaților tăi, pentru a le estompa empatia înnăscută și tendința de a respinge violența. Troia, Waterloo, Coreea, Vietnam: războaiele nu se conduc cu oameni lucizi. Poate că Parisul nici nu ar fi căzut dacă, în 1940, germanii nu ar fi înghițit 35 de milioane de tablete de metanfetamină (cunoscută sub numele de crystal meth, un drog care te poate face extrem de agresiv).

Puterea pare să acționeze ca un fel de anestezic care te izolează de ceilalți. În 2014, trei neurologi americani au folosit un aparat pentru ”stimularea magnetică transcraniană”, un aparat care testează funcțiile creierului, pentru a analiza atât oameni influenți, cât și oameni obișnuiți. Au descoperit că sentimentul de putere perturbă un proces mental pe care oamenii de știință îl numesc ”oglindire”, un proces care joacă u rol important în trăirea empatiei.

În mod normal, omul este o ființă care reproduce întruna acțiunile altora. Dacă altcineva râde, râdem și noi. Dacă cineva cască, căscăm și noi. Daar cei influenți îi oglindesc mai puțin pe alții. Este ca și cum nu ar fi mai legați de alți oameni. Ca și cum ar fi deconectați.

Multe studii au arătat că puterea te face să ai o perspectivă negativă în privința celorlalți. Cei care dețin puterea sunt mai frecvent de părerea că cei mai mulți oameni sunt leneși și neserioși.

Neputința are un efect opus. Studiile psihologice arată că oamenii care se simt neputincioși sunt mult mai nesiguri. Au îndoieli înainte de a-și exprima părerea. Într-un grup, încearcă să nu iasă în evidență și își subestimează inteligența.

Astfel de sentimente de nesiguranță sunt convenabile pentru cei de la putere, întrucât neîncrederea îi împiedică pe oameni să riposteze. Putem observa aici un nocebo în acțiune: dacă îi tratezi pe ceilalți ca și cum ar fi proști, ei se vor simți, la rândul lor proști, după care conducătorii vor spune că populația este prea proastă pentru a avea ceva de spus în luarea deciziilor și că ei trebuie să preia cârma.

Capitalismul, democrația, statul de drept și birocrația ne-au făcut viața mult mai bună. Doar acum două secole viața din așezările omenești era asociată cu lipsuri extreme. Peste tot. În prezent, acest lucru este valabil pentru mai puțin de 10% din populația globului. Am câștigat practic lupta împotriva bolilor infecțioase majore. Și indiferent cât de deprimante ar fi știrile, realitatea este că foametea, mortalitatea infantilă, numărul de crime și victime de război au scăzut spectaculos în ultimele decenii.

La Cambridge, Massachusetts, are loc un mic experiment. Bob Rosenthal, un tânăr psiholog de la Harvard, avea două cuști cu șobolani, de care a agățat două tăblițe. Pe una din tăblițe scria că este vorba despre animale inteligente, special instruite. Pe cealaltă cușcă scria că are șobolani proști și letargici.

În acea zi, Rosenthal i-a însărcinat pe studenți săi să introducă șobolanii într-un labirint. Trebuia să urmărească cât timp le va lua animalelor să găsească ieșirea. Dar participanții nu știau un lucru: nici unul din șobolani nu era antrenat. Erau niște animale cât se poate de obișnuite.

Dar atunci s-a întâmplat ceva neobișnuit. Șobolanii despre care studenții credeau că sunt mai inteligenți și mai rapizi, chiar s-au descurcat mai bine. Părea magie. Șobolanii ”inteligenți”, care în realitate nu erau deloc mai inteligenți, au obținut rezultate aproape de două ori mai bune decât șobolanii ”proști”.

Abia mai târziu, psihologul a început să-și dea seama că nu fusese nicio forță magică în joc. Există o explicație științifică. Rosenthal a descoperit că modul în care studenții săi atinseseră șobolanii ”inteligenți” – mai blând, cu mai multă căldură și plini de speranță – schimbase comportamentul șobolanilor. Așadar, asta îi făcuse să performeze mai bine.

Câteva săptămâni mai târziu, Rosenthal  aaceptă o ofertă pentru următoarul studiu. De astă dată este vorba despre un experiment cu copii.

La începutul noului an școlar, elevii de la Spruce School sunt anunțați că un om de știință ilustru, Bob Rosenthal, a dezvoltat un test foarte avansat, numit ”Testul așteptărilor ascunse”. Cu ajutorul lui putea anticipa care dintre elevi vor progresa cel mai mult în anul următor.

Profesorii nu știau că de fapt este vorba de un test  IQ obișnuit. Mai mult, Rosenthal și echipa lui au pus deoparte scorurile și au dat cu banul pentru a decide care elevi au cel mai mult ”potențial”. Au transmis  aceste așteptări profesorilor, în timp ce copiii nu și-au aflat rezultatul.

Din nou puterea magică a așteptărilor își face treaba. Profesorii par să acorde grupului ”inteligent” mai mutltă atenție, complimente, priviri încurajatoare, astfel încât copiii să se perceapă altfel. Efectul asupra tinerilor elevi se observă cel mai clar: într-un an, aceștia progresează în medie cu 27 de puncte IQ. Cel mai mare progres este înregistrat de băieții de origine hispanică, grupul de care oamenii au în mod normal cele mai mici așteptări.

Efectul Pygmalion a ajuns una dintre cele mai importante descoperiri ale științelor psihologice. Sunt sute de studii despre efectul Pygmalion, în armată, în universități, în săli de judecată, în familii, în centre de îngrijire și în cadrul companiilor. De fiecare dată rezultă același lucru: așteptările sunt arme puternice. Dacă managerii au așteptări mai mari, angajații ajung să dea un randament mai bun. Dacă ofițerii au așteptări mai mari, soldații luptă mai aprig. Dacă medicii au așteptări mai mari, starea pacienților se îmbunătățește mai repede.

Așa cum așteptările pot deveni realitate, același lucru este din păcate valabil și pentru coșmaruri. Fratele cel rău al efectului Pygmalion se numește efectul Golem, după legenda evreiască în care o creatură a fost zămislită pentru a proteja locuitorii orașului Praga, dar această creatură s-a transformat ulterior într-un monstru. Efectul Golem este la fel de omniprezent. Nu acordăm prea multă atenție celor de la care nu avem așteptări mari. Ne distanțăm de ei. Le zâmbim mai puțin.

Nu s-au făcut multe studii cu privire la efectul Golem, pentru că este destul de imoral să împovărezi participanții cu ateptări negative. Dar ceea ce știm deja este șocant. În 1939, psihologul Wendell Johnson a împărțit 22 de copii orfani din Dvenporrt, Iowa, în două grupuri. Unui grup i s-a spus că vorbesc frumos și îngrijit, iar celorlalți li s-a spus că vor ajunge niște bâlbâiți. Acest studiu poartă în prezent numele de ”Studiul monstru”, pentru că toată viața mai mulți copii au fost convinși că au probleme de vorbire.

Efectul Golem este un efect nocebo. Un nocebo din cauza  căruia mulți elevi slabi rămân în continuare în urmă, oamenii străzii își pierd speranța și adolescenții singuratici devin radicali. Este unul din modurile prin care rasismul își face munca murdară: oamenii de la care se așteaptă mai puțin vor presta mai prost, după care așteptările celorlalți vor fi și mai puține, iar ei vor presta și mai prost. Există dovezi cum că efectul Golem poate chiar să tragă organizații întregi în prăpstie, dacă se acumulează așteptări negaative. (p. 241-242)

Edward Deci, un tânăr psiholog, își scria disertația într-un moment în care psihologia era sub vraja așa-numitului ”behaviorism”. Această teorie pornea de la premisa că oamenii sunt niște ființe pasive. Ne punem în mișcare doar atunci când e vorba de o reconmpensă sau de o pedeapsă.

Însă Deci avea impresia că ceva era greșit cu această teorie. Oamenii fac tot timpul lucruri ciudate care nu se încadreazî în viziunea behavioriștilor. Gândește-te la alpinism (greu!), voluntariat (neplătit!) și creșterea copiilor (solicitant!). Facem tot timpul lucruri pentru care nu primim bani, lucruri adesea obositoare, fără a fi constrânși să le facem. De ce?

În acea vară, Deci a făcut o descoperire neobișnuită: câteodată, bățul și morcovul ne fac să devenim delăsători. În momentul în care a oferit unui grup de studenți câțiva dolari în schimbul rezolvării unui puzzle, interesul pentru acel puzzle s-a diminuat. ”Când oferi bani ca recompensă pentru o anumită activitate, subiectul își pierde motivația intrinsecă.”

A fost o ipoteză revoluționară. Economiștii din acea perioadă nici nu voiau să audă. Ei erau convinși că stimulii financiari puteu fi, pur și simplu, adăugați la motivația noastră intrinsecă.

Dar mai apoi au început să apară din ce în ce mai multe studii care confirmau propunerile lui Deci. Astfel, la sfârșitul anilor 1990, un lanț de creșe din Haifa, Israel, se confrunta cu o problemă. Un sfert de părinți veneau să ia copiii după oraa închiderii. Urmarea: copii triști și un supraveghetor care trebuia să stea peste program. Prin urmare centru a decis să introducă o amendă: fiecare părinte plătea trei dolari dacă ajungea prea târziu. Părea un plan inteligent: aceștia aveau două motive să ajungă la timp. Unul moral și unul financiar.

Părinții au fost înștiințați în legătură cu amenda, iar numărul întârzierilor a crescut. Nu după mult timp, o treime dintre părinți au ajuns după terminarea programului. Câteva săptămâni mai târziu, procentul s-a ridicat la nu mai puțin de 40%. S-a găsit imediat explicația: părinții vedeau amenda ca pe un preț. Nu mai exista obligația morală de a-și lua copiii la timp.

Între timp, s-au efectuat numeroase studii din care reiese același lucru: uneori stimulii de motivație nu se potrivesc. Alteori, se vor anula reciproc.

În urmă cu câțiva ani, cercetătorii de la Universitatea din Massachusetts au analizat în total 51 de studii privind efectul stimulilor financiari. Au găsit ”dovezi covârșitoare” că bonusurile pot reduce motivația intrinsecă și busola morală a angajaților. Și dacă acest rezultat nu a fost destul de grav, au descoperit că bonusurile și normele pot afecta creativitatea. Cu stimulii exteriori nu obții decât același lucru. Dacă plătești pe oră, obții mai multe ore. Dacă plătești pe publicații, vei obține mai multe publicații. Dacă plătești pe operații, vei obține mai multe operații.

Din nou, asemănarea dintre fosta Uniune Sovietică și economia noastră capitalistă este izbitoare. Managerii sovietici lucrau cu norme. Și dacă aceste norme creșteau, de exemplu, într-o fabrică de mobilă, calitatea mobilierului scădea. Dacă se plătea pe kilogram de mobilă, mobilierul devenea brusc foarte greu.

 Pare amuzant, dar partea tristă este că lucrul acesta se întâmplă în continuare în multe organizații. Chirurgii care sunt plătiți pe operație au tendința de a trimite mai repede la cuțit în loc să ofere un tratament mai bun. Într-o firmă de avocatură, unde angajații sunt obligați să efectueze un minimum de ore (să spunem 1500 pe an), aceștia nu vor fi stimulați să lucreze mai bine, ci să lucreze mai mult. Indiferent dacă vorbim de comunism sau de capitalism, dictatura cifrelor afectează în ambele cazuri motivația intrinsecă.

Așadar, bonusurile nu funționează niciodată? Nu în totalitate. Cercetările economistului comportamental Dan Ariely arată că acestea pot fi eficiente pentru desfășurarea unor activități simple, mecanice. În acadrul economiei noastre moderne, din ce în ce mai multe astfel de sarcini sunt preluate de roboți, iar roboții nu au nevoie de motivație intrinsecă.

Dar pentru noi, oamenii, este vitală.

Lecțiile lui Edward Deci au pătruns din păcate prea puțin în câmpul muncii. În continuare, presupunem prea des că oamenii sunt roboți. La birou. La școală. La spitale. La ghișeele serviciilor sociale.

Continuăm să presupunem că oamenilor le pasă numai de ei. Credem că fără recompense oamenii sunt mai degrabă leneși. Recent, în urma unui studiu din Marea Britanie s-a constatat că majorittea populației (74%) se identifică mai degrabă cu valori precum solidaritatea, onestitatea și dreptatea, decât banii, statutul și puterea. Însă cercetătorii au descoperit și că majoritatea (78%) sunt de părere că ceilalți sunt mai egoiști decât sunt în realitate.

Unii economiști nu au o părere atât de proastă despre această imagine distorsionată asupra omului. Economistul Milton Friedman a afirmat că este perfect în regulă să faci supoziții greșite, atât timp cât se dovedesc a fi adevărate. Însă Friedman a pierdut din vedere efectul nocebo: ce prespui e ceea ce invoci.

Astfel, modul în care ești recompensat te poate schimba cu totul. Doi psihologi americani au arătat acum câțiva ani că avocații și consultanții plătiți pe oră pun preț pe timpul lor. Chiar și când nu muncesc. Urmarea: avocații care își calculează riguros timpul sunt mai puțin dispuși să facă voluntariat.

Este de neconceput cât de des întâmpinăm probleme din cauza normelor, a bonusurilor și a amenințărilor cu pedeapsa:

·        Gândește-te la directorii executivi care se concentrează doar pe vânzările trimestriale, trăgând astfel compania în jos.

·        Gândește-te la academicienii plătiți în funcție de lucrările publicate și care sunt astfel tentați să comită fraude.

·        Gândește-te la școlile evaluate în funcție de rezultatele testelor standardizate, așa că sar peste predarea abilităților ce nu pot fi cuantificate.

·        Gândește-te la psihologii plătiți să trateze cât mai mult  un pacient, prelungind astfel tratamentul pe cât posibil.

·        Gândește-te la bancherii care își câștigă bonusurile din vânzarea de credite ipotecare subprime și ajung să destabilizeze economia globală.

Și putem continua. La 100 de ani după moartea lui Frederick Taylor, încă ne subestimăm reciproc motivația intrinsecă. În urma unui studiu de acum câțiva ani, la care au participat 230 000 de angajați din 142 de țări, s-a constatat că doar 13% se simțeau ”implicați” la locul de muncă. 13 %! Când te gândești la astfel de cifre, înțelegi câtă ambiție și energie irosim. Și câte posibilități există pentru a face lucrurile astfel.

Imaginați-vă o școală fără săli de clasă, fără teme și fără materii, fără note și ore. Nu există o structură ierarhică, cu directori adjuncți sau șefi de echipe – există doar echipe de profesori autonomi (sau, mai bine zis, ”instructori”) și, de fapt, copiii sunt șefii. Este o școală în care directorul este deseori dat afară din birou, fiindcă elevii au nevoie de spațiu pentru ședință. Și nu este vorba de vreo școală privată, elitistă, pentru elevi excentrici cu părinți dificili. E o școală pentru copii din toate mediile. Numele școlii: Agora.

Totul a început în 2014. Zidurile claselor au fost dărâmate (Drumen: ”Închideți copiii în cuștiși se vor purta ca șobolanii”). Copiii de toate vârstele au fost puși la un loc (”așa e și în viața reală”) și au început să-și facă singuri planul de învățământ (dacă ai 1000 de copii în școală, ai 1000 de căi de a învăța).

Rezultatul?

Când intru în școală, mă gândesc la locurile de joacă printre vechituri. Nu văd rânduri de bănci în fața unei table, ci un haos prietenos de birouri improvizate,un acvariu, o replică după mormântul lui Tutankamon, coloane grecești, un pat supraetajat, un dragon chinezesc și jumătate dintr-un Cadillac din 1969.

Unul dintre elevi este Brent (17 ani). Cu câțiva ani în urmă, încă urma un colegiu bilingv, unde lua note mari. Mai puțin la franceză și la germană, unde lua 2 și 3. Așa că s-a mutat la oșcoală mai slabă și nici acolo nu a mers prea bine. Atunci i s-a spus că trebuie să schimbe iar școala. ”Am alergat furios acasă și i-am zis mamei că voi ajunge să lucrez la McDonald’s.”

Dar, prin intermediul mai muștor prieteni a ajuns la Agora, unde a putut să învețe ce voia. Acum știe totul despre bomba atomică, lucrează la primul plan de afaceri și vorbește foarte frumos germană. Între timp, a fost acceptat, fără diplomă, la Universitatea Mondragon din Shanghai, la un program internațional.

Sau să o luăm, de exemplu, pe Angelique (14 ani). Din școala generală a primit o educație de tip vocațional, dar fata e mai degrabă analitică. Dintr-un anumit motiv e obsedată de Coreea, vrea să studieze acolo și a învățat chiar câteva cuvinte în coreeană. Angeliuque este, de asemenea, vegană și a scris chiar o carte cu argumente împotriva carnivorilor.

Iar lista poate continua. Rafael (14 ani) este programator și a descoperit o problemă de securitaate pe site-ul universității. L-a informat pe administratorul site-ului, dar încă nu s-a reparat.  Dacă aș vrea să-i atrag atenția, i-aș chimba parola personală, spune Rafael râzând.

Când îmi arată site-ul unei companii pentru care a făcut niște activități de mentenanță (front-end development, engleză), îl întreb dacă nu cumva ar fi momentul să le trimită o factură. Rafael mă privește ciudat. Vrei să-mi pierd motivația?

Deseori, bullyingul este văzut ca un fenomen natural, ceva care aparține, pur și simplu, copiilor. Dar acum sociologii au efectuat cercetări complexe în locurile în care bullyingul este cel mai frecvent. Și se pare că locurile au caracterisitici specifice. Ele sunt, de asemenea, numite ”instituții totale”. Acum o jumătate de secol, sociologul Erving Goffman le-a dat o definiție clară:

·        Toată lumea trăiește în același loc, sub aceeași autoritate.

·        Toate activitățile sunt efectuate împreună și fiecare trebuie să facă același lucru.

·        Activitățile sunt bine planificate, adesea din oră în oră.

·        Există un sistem de reguli explicite, formale, impuse de sus.

Exemplul suprem al unui astfel de loc este, desigur, închisoare, unde există o mulțime de bătăuși. Dar și căminele de bătrâni pot prezenta caracteristici ”totale”, cu toate consecințele asociate.

Și apoi există școlile. În internatele britnice tipice (pe care William Golding și-a bazat romanul Împăratul muștelor) bullyingul este cel mai des întâlnit. Aceste școli sunt ca închisorile. Nu poți pleca, trebuie să-ți câștigi locul într-o ierarhie strictă și există o separare clară între personal și elevi. Astfel de instituții competitive fac parte din cultura britanică a clasei superioare (majoritatea politicienilor londonezi au avut parte de internat), dar, potrivit pedagogilor, ele sunt împotriva naturii noastre ludice.

La școlile vocaționale din Agora bullyingul este practic inexistent. Aici ferestrele și ușile sunt mereu deschise. Și mai important: fiecare e diferit în Agora. Să fii diferit este ceva normal. Toate nivelurile și vârstele sunt amestecate.

Cu cât mă plimb mai mult prin Agora, cu atât îmi dau seama mai mult că este bizar să punem copiii de aceeași vârstă, cu același nivel, împreună, în cuști. Experții avertizează de ani de zile despre decalajul din ce în ce mai mare dintre cei cu novel scăzut și cei cu studii superioare, dar de unde începe de fapt? Jolie (14 ani): Nu observ diferențe de nivel. I-am auzit pe cei din școlile vocaționale spunând lucruri mai deștepte decât cei din învățământul superior.

Sau obiceiul de a împărți ziua în ore a câte 50 de minute. Doar școlile împart lumea în materii, spune antrenorul Rob, asta nu se întâmplă nicăieri altundeva. La majoritate școlilor, când un copil abia prinde procesul de învățare, sună clopoțelul pentru următoarea oră. Există oare vreun sistem care descurajează mai mult învățarea?

E important să nu exagerez cu libertatea în Agora. Școala e liberă, dar nu opțională. Există o structură ușoară, dar importantă: o zi de deschidere ținută de unul dintre elevi, o oră de liniște, o discuție săptămânală cu antrenorul. Copiii știu, de asemenea, că există așteptări mari de laei. Antrenorii îi învață să-și stabilească obiective.

Antrenorii sunt esențiali. Ei stimulează și provoacă, încurajează și îndrumă. Antrenorii trebuie să uite o mare parte din ceea ce au învățat la formarea profesorilor. Nu le poți oferi copiilor multe dintre lucrurile pe care ei vor să le învețe, spune Rob. El nu vorbește coreeană și nu știe nici programare, dar i-a ajutat pe Angelique și pe Rafael să-și găsească drumul.

Desigul, întrebarea esențială este: ar funcționa acest model de educație pentru majoritatea copiilor?

Când văd cât de diverși sunt elevii în Agora, îmi este greu să mă îndoiesc de asta. Copiii îmi povestesc că au fost nevoiți să se obișnuiască, dar după un timp au învățat să-și urmeze propria curiozitate.

Acum veștile proaste. Oricine inovează într-un mod radical se ciocnește de vechiul sistem.

De fapt, Agora pregătește oameni pentru un alt tip de societate. Școala vrea să le ofere copiilor spațiul pentru a deveni cetățeni independenți, creativi, dedicați. Dar dacă Agora nu obține punctajul conform criteriilor pe care le au testele standardizate (citim: examene finale), atunci primește insuficient de la inspectorat, iar robinetul de bani se închide. Acesta este mecanismul prin care inovațiile ca Agora au fost ținute în loc ani de zile.

Deci, poate ar trebui să ne punem întrebarea și mai importantă: care este scopul educației? Nu ne concentrăm oare prea mult pe importanța notelor bune și a unui loc de muncă bine plătit: în 2018, doi economiști olandezi au analizat un sondaj realizat pe un număr de 27 000 de angajați din 37 de țări. Rezultatul: nu mai puțin de 25 % dintre angajați se îndoiesc de utilitatea propriei munci.

Cine sunt oamenii ăștia? În nici un caz nu sunt agenți de curățenie, asistenți medicali sau polițiști. Datele arată că majoritatea ”locurilor de muncă inutile din punct de vedere social” se găsesc în sectorul privat, de exemplu în bănci, cabinete de avocatură și agenții de publicitate. Mulți dintre acești angajați  - conform criteriilor din economia noastră bazată pe cunoaștere – reprezintă definiția succesului. Au obținut note mari, și-au făcut un profil frumos pe LinkedIn și se bucură de un salariu bun. Totuși, își consideră munca inutilă. Lumea e pe dos. Cheltuim miliarde să ajutăm cele mai mari talente să crească în carieră, care - odată ajunse în vârf – se întreabă pentru ce o fac de fapt. Între timp, politicienii continuă să strige că trebuie să stăm și mai bine în clasament. Că trebuie să fim și mai educați, să câștigăm și mai mulți bani și să facem economia să ”crească” în continuare.

Dar ce reprezintă toate acele diplome? Sunt ele dovezi ale creativității și ale imaginației sau ale abilității de a sta liniștit și de a da din cap aprobator? Filosoful Ivan Ilich scria cu câțiva ani în urmă: ”Școala este agenția de publicitate care vrea să te facă să crezi că avem nevoie de societate așa cum e ea.”

Agora, școala unde sunt încurajate jocurile, arată că lucrurile se pot face diferit. Face parte dintr-o mișcare de școli care schimbă paradigma. Această formă de educație este adesea disprețuită, dar  Școala Summerhill din Suffolk, Anglia, demonstrează, încă din 1921, că le puteți acorda copiilor multă libertate. Și același lucru este valabil și pentru Școala Sudburry Valley din Massachusetts: de la sfârșitul anilor 1960, mii de copii și-au petrecut copilăria acolo. Și au ajuns bine.

Întrebarea nu este: Copii noștri pot face față acestei libertăți?

Întrebarea este: Îndrăznim noi să le oferim această libertate?

Este o problemă importantă. ”opusul jocului nu este munca”, scrie psihologul Brian Sutton-Smith, ”opusul jocului este depresia”. Și modul în care mulți dintre noi lucrăm acum – fără libertate, fără joc, fără o motivație intrinsecă – face din ce în ce mai mulți oameni să fie deprimați. Conform Organizației Mondiale a Sănătății, în momentul de față, depresia este principala boală la nivel mondial. Cel mai mare deficit al nostru nu se regăsește în buget, ci în noi. Este un deficit de sens. Deficitul jocului.

Filosofia educațională din Agora este aa vânătorilor-culegători. Copiii învață cel mai bine în libertate, într-o comunitate, cu toate vârstele și nivelurile amestecate, cu antrenori și specialiști în jocuri. Drummen o numește ”Educație 0.0”: înapoi la Homo ludens.

Zece reguli de viață

I.                    Când ai îndoieli, așteaptă-te la ce e mai bun

Oamenii au o anumită predisoziție pentru negativitate. O singură remarcă supărătoare ne atinge mai tare decât zece complimente (poate că răul este mai puternic, dar binele este mai mult), iar când avem îndoieli, înclinăm să ne așteptăm la ce este mai rău.

Între timp avem de a face cu așa-zosul ”feedback asimetric”. În principiu, dacă încrederea în cineva îți este înșelată, mai devreme sau mai târziu adevărul va ieși la suprafață. Cel mai realist este să te aștepți la ce este mai bun și să le acorzi încrederea ta până la proba contrarie. Mai bine să luăm în calcul că vom fi din când în când înșelați. Este un preț mai mic pentru o viață întreagă în care ai încredere în ceilalți.

II.                 Gândește-te la scenarii în care ambele părți au de câștigat

Partea frumoasă este că lume în care trăim acum e una în care binele ne dă un sentiment de bine. Ne place mâncarea, fiindcă fără mâncare am muri. Ne place sexul, fiindcă fără sex am dipărea. Ne place să-i ajutăm pe ceilalți fiindcă fără ceilalți ne-am ofili. Binele ne la să un sentiment de bine, fiindcă este de bine.

Din păcate, însă, nenumărate școli și companii sunt încă organizate după mitul că oamenii, de la natură, sunt mereu într-o competiție. În realitate, este chiar invers: din cele mai bune afaceri toată lumea are de câștigat.

III.               Fă lumea mai bună, pune o întrebare

Empatia poate fi un ghid rău. Nenumărți manageri și directori, jurnaliști și politicieni cred că simt, când, de fapt, închid gura celorlalți. În practică este mai bine să întrebi întâi – să dai cuvântul cetățenilor, ca în democrația din Porto Alegre, să-i lași pe angajați să-și conducă echipele, ca în fabricile lui Jean-Francois Zobrist, să-i ajuți pe copii să-și traseze singuri parcursul școlar, ca în școlile lui Sjef Drummen.

Această regulă se numește Regula de Platină. A rezumat-o frumos dramaturgul irlandez George Bernard Shaw: ”Nu face pe alții ce vrei să facă ei pentru tine. Ar putea avea alte gusturi”.

IV.              Temperează-ți empatia, practică compasiunea

Empatia activează mai ales parte numită insula anterioară, chiar deasupra urechii, aceast îi obosește de moarte pe oameni. Spre deosebire de empatie, aprinde corpus striatum și cortexul orbitofrontal. Compasiunea este controlabilă, distntă și constructivă. Nu te face să-i împărtășești suferința altuia, ci te ajută să o vezi și să acționezi în consecință. Compasiunea îți dă energie.

V.                 Încearcă să-l înțelegi pe celălalt, chiar dacă nu te poți raporta la situația sa

Instinctul nostru prietenesc stă uneori în calea adevărului. Și a dreptății. Hadeți să ne gândim de câte ori ne abținem  când vedem ceva nedrept fiindcă nu vrem să părem antipatici? De câte ori ne-am abținut de la comentrii doar ca să menținem armonia:? Și de câte ori îi considerăm incomozi pe cei care își cer drepturile?

Istoria ne învață că deseori progresul începe de la oameni – precum Jos de Blok de la Buurtzorg și Sjef Drummen de la școala Agora – pe care ceilalți îi percep ca fiind moralizatori sau chiar neprietenoși. Oamenii care au curajul să nu fie sociabili la petreceri, care deschid subiecte și îți dau un sentiment de disconfort.

Prețuiește-i pe acești oameni, fiindcă te ajută să evoluezi.

VI.              Iubește-ți aproapele, cum și ceilalți își iubesc aproapele

Distanța ne face să ne întoarcem împotriva unor străini pe internet. Distanța îi ajută pe soldați să-și depășească aversiunea pentru violență. Distanța a făcut posibile cele mai mari crime din istorie, de la sclavie la Holocaust.

Cine se lasă mânat de compasiune, în schimb, își dă seama că străinul îi este, de fapt, aproapele. Compasiunea este mai presus de tine, este atunci când apropiații la care țiii sunt la fel de importanți ca restul lumii. Nu întâmplător Buddha și-a părăsit familia. Nu întâmplător a spus Iisus că cei care îl urmează trebuie să-și lase în urmă tatăl, mama, nevasta, copiii, frații și surorile.

VII.            Evită știrile

Neurologii ne indică că nevoia noastră de știri și mesajele pop-up manifestă toate simptomele unei dependențe. Managerii companiilor ca Facebook și Google își lasă copiii cât mai puțin timp pe internet și pe rețelele de socilizare. În timp ce acești guru ai învățământului ridică în slăvi școala pe iPad și competențele digitale, elitele tehnologiei se poartă precum traficații de droguri. Își păzesc odraslele de afacerile lor otrăvite.

VIII.         Nu lovi naziștii (sau: Îndinde-le o mână și celor mai mari dușmani)

La sfârșitul anilor 1980, unul dintre adjuncții lui Hitler, Rudolf Hess, a fost îngropat în satul german Wunsiedel. În anii care au urmat, satul a devenit un loc de pelerinaj pentru neonaziști. Întodeauna mărșăluiesc  prin sat pe 17 august, ziua morții lui Hess, sperând să stârnească răscoale și violență/ mulți fasciști le dau neonaziștilor exaact ce așteaptă. Dar, de fapt e contraproductiv.

O strategie diametral opusă a fost implimentată  în 2014 de un german inteligent, Fabin Wichmann. Ce-ar fi dacă ar transforma marșul în cinstea lui Rudolf Hess într-o strângere de fonduri? Locuitorii s-au entuziasmat imediat. Au promis să doneze pentru fiecare metru pe care îl făceau neonaziștii câte 10 euro orgnizației lui Wishmann, EXIT-Deutschland, care îi ajută pe oameni să părăsească grupările de extremă dreaptă. S-au strâns în total mai mult de 20000 de euro pentru o cauză bună.

În vara lui 2011, organizația a împărțit tricouri la un festival extremist de rock din Germania. La prima vedere, tricourile (având simboluri extremiste) păreau să susțină ideologia neonazistă. Dar după ce le spălai, observai că apărea alt mesaj: ”Dacă tricoul tău poate să facă asta, poți și tu. Noi te putem ajuta să te eliberezi de extremismul de dreapta.”

Povestea poate părea patetică, dar, în săptămânile care au urmat, numărul apelurilor la EXIT-Deutschland a crescut cu 300%. Wichmann a observat că mesajele sale i-au contrariat pe neonaziști. Se așteptau la dezgust și la mânie, în schimb, au primit o mână de ajutor.

IX.              Dă cărțile pe față: nu-și fie rușine să faci bine

Psihologii moderni au descoperit că deseori oamenii inventează motive ”egoiste” când fac ceva bun din toată inima. Asta se întâmplă mai ales în culturile occidentale individualiste, unde ”teoria furnirului” este adânc înrădăcinată. E și logic de altfel: dacă presupui că majoritatea oamenilor sunt egoiști, atunci faptele bune sunt prin definiție suspecte.

Din păcate această reticență funcționează ca un nocebo. Cine se deghizează în egoist, le întărește altora imaginea cinică asupra omului. Și mai rău, dacă ții binele secret, îl pui în carantină.

A-i inspira pe alții să facă bine nu înseamnă să te lauzi cu faptele tale. În Predica de pe Munte, Iisus și-a avertizat apostolii:

Voi sunteți lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie și o pun sub obroc, ci în sfeșnic, și luminează tuturor celor din casă. Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune... (Matei 6:14-16)

X.                 Fii realist

Nu este frapant că în limbajul curent realistul a devenit sinonim cu cinicul – pentru cineva cu o perspectivă pesimistă asupra omului?

În realitate, cinicul este cel ieșit din comun. În realitate trăim pe Planet A, unde oamenii sunt până în străfundul lor înclinați spre bine.

Fii realist. Dă cărțile pe față. Acceptă-ți natura și oferă-le oamenilor încredere. Să nu-ți fie rușine cu generozitatea ta și fă fapte bune. Pote că la început vei fi considerat un credul și un naiv, dar gândește-te: naivitatea de astăzi poate fi bunul-simț de mâine.