Fantomele trecutului - Elisabeth Horowitz

 

Moartea părintelui e trăită ca o pierdere insuportabilă, din cauza nevoilor nesatisfăcute și a litigiilor rămase nesoluționate.

Este fundamental ca procesele de doliu să aibă loc, pentru că legăturile neclarificate pot afecta relațiile dintre generații.

Există o violență de ordin politic, care face ca milioane de persoane să participe la război, în numele unor ideologii deșarte. La descendenții celor care au trăit cu intensitate frica, foamea, deznădejdea sau pericolul de a muri prematur se manifestă anumite comportamente deviante și probleme de sănătate.

Probeleme de sănătate care vor apărea în generațiile următoare par să aibă la bază senzații puternice de frică și de teroare. Se pare că aceste spaime sunt memorate în ceea ce am putea numi inconștientul familial sau inconștientul filiației.

Atunci când ascendenții au luptat de-a lungul unor ani, lucrurile văzute de ei, suferite de ei – și acțiunile pe care au fost nevoiți să le făptuiască adeseori împotriva voinței lor – îi urmăresc pe descendenți asemenea unui coșmar recurent.

În toate cazurile de tulburări psihice (insomnii, anxietate, depresie, nevroză), vom încerca să aflăm în primul rând posibilii ascendenți angajați în lupte sau uciși în timpul acestora (uneori fără ca trupurile lor să fie descoperite sau identificate).

Gradul de afectare corporală poate fi echivalent cu devastarea psihică manifestată în generația următoare sau două generații mai târziu.

Într-adevăr, s-ar părea că echilibrul psihic depinde mult de integritatea corporală a strămoșilor, mai cu seamă în momentul decesului lor.

În mod cert, cea mai teribilă situație este aceea a decesului în urma asasinării. Un caz este acelea a unui consultant a cărui mătușă fusese asasinată de un student.

În perioada studiilor, femeia frecventa o bibliotecă universitară, unde a întâlnit un tânăr care a invitat-o la el acasă, a încercat să o violeze și apoi a sufocat-o.

 E lesne de înțeles că tatăl consultantului a fost traumatizat de ceea ce i s-a întâmplat surorii lui. Drept urmare, mai târziu, relația lui de cuplu a fost una dezastruoasă.

Autoarea l-a îndemnat pe consultant să clarifice pe deplin decesul mătușii sale paterne, știut fiind faptul că, în lipsa acestei investigații, efectele unei asemenea drame urmau să influențeze viața și viitorul cuplu, fiind resimțite și de generația următoare.

A spune că a avut loc un asasinat, că nu se poate face nimic în această privință și că totul trebuie dat uitării nu rezolvă absolut nimic.

Dimpotrivă, această atitudine este foarte periculoasă, pentru că ea îndepărtează din conștiință elementele esențiale ale trecutului. Aceste elemente ajung înapoi în inconștient. Neprelucrate și încărcate de afecte puternice, ele pot reapărea în orice moment sub forma unor situații asemănătoare, chiar a unor repetări, pentru că ceea ce nu este conștient este ”proiectat”.

În realitate evenimentele trecute trebuie disecate pe îndelete, cu multă minuțiozitate. În cazul citat, consultantul se va interesa de tot ceea ce are legătură cu identitatea și cu personalitatea asasinului (numele, prenumele lui, vârsta pe care o avea în momentul producerii faptei), pentru a identifica posibilul răsunet al acestor aspecte în romanul familial al tinerei femei. De asemenea, consultantul va trebui să afle ce anume studia ea în momentul morții sale și eventualele modificări intervente în familia ei de origine în perioada dinaintea tragediei.

Tradiția spune să asistăm la înmormântările membrilor familiei, este o etapă indispensabilă în procesul doliului.

Știm că inconștientul asociază evenimente care au avut loc simultan, adică evenimente care s-au desfășurat în același moment.

Astfel, la nivel inconștient, decesele unor rude apropiate pot fi asociate cu anumite categorii de activități, cu locuri, cu persoane sau cu obiecte.

Să vedem câteva exemple de aacest gen: un membru al familiei, dentist, a murit în cabinetul lui de consultații. Din acel moment, inconștientul familial poate să fi asociat cabinetul stomatologic cu decesul. O rudă care ieșea de la coafor a fost lovită de o mașină și nu a supraviețuit: incidentul poate face o legătură între coafor/păr și deces. Un unchi patern și-a găsit sfârșitul în străinătate, în timpul unei călătorii turistice: țara în care se afla acesta poate fi asociată în mod inconștient cu decesul. Un bunic a murit într-un accident de mașină: modelul precis al atomobilului său ar putea fi asociat cu moartea.

Reapariția ulterioară a acestor diverși semnificanți (dentist/coafor/mașină/mâncare) în mediul înconjurător poate declanșa fobii și frici incontrolabile, ceea ce este absolut de înțeles atunci când cunoaștem detaliile, de fiecare dată singulare, care au legătură cu istoria familială.

Reacțiile de evitare vor fi mult mai puternice în cazul producerii unor decese concomitent cu o căsătorie, o călătorie de nuntă, o sarcină sau o naștere sau cu oricare alt eveniment familial important.

Totuși, descoperirea circumstanțelor reale ale deceselor reprezintă doar unul dintre elementele pe care trebuie să le cunoaștem pentru ca doliul să poată fi înfăptuit. Al doilea element e legat de ceea ce persoana decedată ne-a ascuns, adică de secretele pe care le-a lut cu ea în mormânt.

Cauza unui deces este în mod clar obiectivă: știm că părintele a murit în urma unei boli, a unui accident, a unei crize cardiace etc.

Dar, într-un mod mult mai profund, dincolo de planul organic (care este adeseori doar o consecință), care a fost elementul declanșator al decesului? Pentru a-l identifica, există trei posibilități: prima constă în căutarea, în generațiile anterioare, a unui dece și/sau eveniment important (căsătorie, naștere) survenite la aceeași vârstă.

Analiza este deosebit de fructuoasă: o dispariție este adeseori determinată de elemente genealogice anterioare care au fost sursa unor dificultăți.

Primele menstruații sunt deosebit de semnificative pentru familie. Tocmai de aceea întâlnim atât de multe manifestări psihice și corporale în anturajul apropiat în această perioadă.

Ele reamintesc mamelor de propria adolescență, dar îi privesc și pe bărbați. Să nu uităm că menstruațiile indică faptul că nu a avut loc o fecundare, deea ce îi face pe tați să-și pună problema propriei virilități, a afirmării lor sexuale, sociale, financiare și a capacității lor de dezvoltare personală. Dacă aceste elemente rămân fragile, chiar infantile, apar tulburări de sănătate.

După moartea unui părinte, pot apărea diverse fobii. Cea mai importantă dintre ele este cea care se manifestă prin nevoia de a spăla totul din casă și de a se spăla în permanență pe sine. Obsesia curățeniei este legată, în general, de frica de moarte: fie părintele dispărut a suferit de o boală contagioasă sau degenerativă, fie persoana în cauză vrea să se curețe de nedreptățile și de păcatele comise de acel părinte.

De obicei, astfel de fobii sunt însoțite de copulsii de verificare.

Teama de întuneric trădează și ea frica de moarte sau de o moarte anume.

O sensibilitate excesivă la frig poate să corespundă unei fantasme de încorporare a persoanei decedate, de unde și expresia ”a te simți rece ca un cadavru”.

Nu în ultimul rând, ipohondria este legată de regulă de doliurile precoce trăite în copilărie sau în adolescență, în urma cărora cel în cauză s-a temut că va muri el însuși sau că alte persoane ar putea muri.

Bolile cronice sunt adeseori dovada unor doliuri neînfăptuite.

Observăm de asemenea apariția unor insomnii persistente în urma unui deces important în familie.

Neliniștea care le provoacă poate avea mai multe cauze: faptul de a nu fi participat la ceremoniile și ritualurile de doliu consacrate persoanei decedate; conflictele morale și/sau financiare nu au fost soluționate înainte de deces; decretele încredințate de cel care a decedat sau secretele care i-au fost ascunse  acestuia, cât era în viață, chiar de persoana în cauză sunt prea apăsătoare, anumite zone de umbră planează asupra naturii și a circumstanțelor morții celui dispărut; relațiile cu persoana dispărută erau ambivalente sau, dimportivă, acestea reprezentau un ideal inaccesibil.

Insomnia poate semnala și o contraidentificare cu persoana dispărută. Într-adevăr, limbajul comun asimilează moartea cu un ”somn etern”. Faptul de a nu mai dormi ar dovedi că suntem vii.

Compensarea pierderii prin consumul de alimente este o reacție inconștientă foarte răspândită.

Accentuarea senzației de foame în perioadele aniversare de deces este, de asemenea, revelatoare (de exemplu, la exact un an după decesul unui părinte). Atunci când creșterea în greutate este deosebit de semnificativă și durabilă, ne putem gândi la o dorință inconștientă de încorporare a persoanei dispărute.

În calitate de figură masculină, soțul reprezintă imaginea paternă, iată de ce soția poate proiecta asupra partenerului de viață anumite elemente inconștiente.

Dacă avem probleme de sănătate (și mai cu seamă unele grave), este important să ne întrebăm dacă nu cumva am ajuns la o vârstă de referință în istoria filiației. Legătura este evidentă atunci când constatăm că este vorba despre vârsta pe care o avea un părinte la momentul decesului său.

Datele la care au avut loc decese și înmormântări ale unor membri ai familiei ar trebui evitate atunci când le alegem pe acelea destinate unor evenimente minore și mai ales unor evenimente importante. Aceste date vor fi înscrise într-un tabel.

Zilele respective, diferite în funcție de istoria familială a fiecăruia dintre noi, sunt de evitat. La fel, e preferabil ca nici contractele de afaceri sau de căsătorie, deplasările importante, începerea unor proiecte profesionale sau achiziția unor bunuri pentru casă să nu aibă loc la aceste date.

În caz contrar, e posibil să ne confruntăm cu eșecuri, dificultăți, pierderi financiare și situații ciudate, insesizabile și complexe, și aceasta din cel puțin două motive: în primul rând, pentru că, în lipsa unei investigații genealogice foarte precise, nimeni nu știe ce ascunde trecutul – de cele mai multe ori, el rămâne plin de secrete și de zone de umbră; în al doilea rând, pentru că, în zilele respective, ne putem aștepta mai degrabă la o disoluție a evenimentelor decât la o structurare a lor, fiindcă datele de deces și de înmormântare simbolizează accesul la o lume imaterială.

Când data nașterii corespunde datei la care s-a produs decesul rudei. Este vorba despre o coincidență semnificativă dorită de inconștientul familial.

E dovada formală a faptului că arborele genealogic încearcă să readucă la viață persoana dispărută, altminteri descendentul acesteia nu s-ar naște exact la data la care a avut loc decesul ei.

Așadar, descendentul are misiunea secretă de a continua traiectoriile rudei sale, pe plan profesional sau sentimental (sau pe ambele planuri).

Dacă ne aflăm în această situație, vom investiga în profunzime modul în care a decurs viața rudei respective. Vom putea evita astfel o identificare involuntară care ar putea fi contrară dorințelor și obiectivelor noastre personale.

Știm că, în multe cazuri, familia de origine e departe de a fi favorabilă vieții în mod necondiționat. Adeseori, părinții și bunicii nu au fost instrumentul reușitei (sentimental, material și profesional), ci dimpotrivă, tocmai eșecurilor suferite.

Interdicțiile emanate de figurile parentale sunt deosebit de puternice. Astfel, foarte multe persoane nu s-au putut bucura de o împlinire deplină din cauza atitudinilor restrictive ale familiei lor.

Câteva vocații n-au fost împiedicate din pricina prejudecăților de clasă: ”Nu este o meserie bună pentru tine”, ”Nu vei reuși dacă urmezi acest drum”, ”Treaba asta nu te va duce nicăieri” și a concepțiilor eronate legate de viața sentimentală: ”Această persoană nu este potrivită pentru tine”, ”Nu proveniți din același mediu social”, ”Dacă te căsătorești cu acest om, ne faci de rușine”.

Renunțările pe care ni le-au impus, în mod implicit sau explicit, rudele și mediul noastru social sunt periculoase din două motive:

1.                         Pentru că ele ne determină să renunțăm la o nevoie, o dorință sau o alegere persoanală, care era autentivă și a cărei satisfacere era absolut necesară pentru dezvoltarea personală.

2.                   Pentru că renunțările pot fi legate și de o dorință și/sau de un ideal cu caracter tranzitoriu, pe care interdicția parentală le-a fixat definitiv. Dacă părintele n-ar fi interzis nimic, dorințele ar fi putut fi mai bine elaborate în timp și depășite pentru a face loc unor alegeri mai personale.

Trebuie să înțelegem însă că părinții și strămoșii care au fost nedrepți și ale căror atitudini și decizii au impus descendenților, în mod arbitrar, un destin defavorabil, sunt doar parțial responsabili de această situație.

Adesea, ei înșiși au fost dependenți de cultura mediului lor de origine și de prejudecățile acestuia, de contextul istoric, la fel și de capriciile traiectoriilor personale. Privite în lumina istorie generațiilor precedente, comportamentele lor sunt perfect explicabile. În plus, știm bine că, în mulți arbori genealogici, există o reală compulsie de repetare. Membrii familiei repetă comportamentele și alegerile de viață anterioare, chiar dacă acestea provoacă nefericire.

 Repetăm aceste alegeri nu doar pentru că ele sunt singurile modele pe care le avem la dispoziție, ci și pentru că nu cunoaștem originea lor și pentru că nu ne-am gândit la consecințele ce pot decurge din ele.

Orice emanație virtuală a unei figuri parentale decedate este potențial periculoasă și cu atât mai vătămătoare cu cât condițiile dispariției ei rămân învăluite în mister.

Mihai Viteazul - Prințul care a intrat în legenda Europei

 

Filmul creionează figura emblematică a domnitorului Mihai Viteazul. Născut în anul 1558, în Orașul de Foci, pe malurile Ialomiței. Mama lui Mihai Viteazul, Tudora, ar fi avut origine nobiliară, era sora lui Iane Cantacuzino, mare reprezentant al nostru la Constantinopol și de asemenea a lui Mihai Cantacuzino. Dar alte informații ne spun că doamna Tudora ar fi fost cârciumăreasă la gurile Ialomiței de unde tatăl Pătrașcu cel Bun s-a îndrăgostit de ea și ar fi adus-o la Curte. Spre bătrânețe se va călugări, se va retrage la mănăstirea Cozia sub numele de Teofana. Ea s-a călugărit tocmai pentru a se ruga pentru victoriile fiului său. Identitatea paternă a lui Mihai este disputată. Unii cercetători consideră că el este fiul legitim al lui Pătraşcu cel Bun, alţii că este fiul nelegitim al aceluiaşi.

Voievodul Mihai s-a căsătorit cu doamna Stanca într-o biserică din Vâlcea, cu picturi exterioare mai puțin cunoscute în acel timp în Țara Românească. Doamna Stanca se află la a doua căsătorie cu Mihai Viteazul, cu origine nobiliară, boierească, mulți spun că doamna Stanca era înrudită cu frații Buzești sau provenea dintr-o familie bogată a boierilor din Muscel. Doamna Stanca este în același timp nepoata Marelui Ban al Craiovei și i-ar fi înlesnit unele legături lui Mihai Viteazul cu boierii și în același timp l-ar fi ajutat să-și sporească averea, în condițiile în care Mihai Viteazul era negustor de vite. Iar dintr-odată Mihai Viteazul ajunge cam la 44 de sate, ceea ce era un număr enorm pentru acele timpuri. În mod obișnuit era cam 8-9 sate, maxim 10 sate pentru boierii timpului.

Împreună cu Mihai Viteazul, doamna Stanca a avut doi copii, prințesa Florica și prințul Nicolae Pătrașcu. Domnița Florica era o frumusețe răpitoare a epocii, aceleași surse spun că ar fi fost curtată chiar de împăratul habsburgic, Rudolf al II-lea, care i-a cerut mâna și a dorit să se căsătorească cu ea, numai că maică-sa s-a opus căsătoriei. Și atunci domnița Florica se va căsători cu postelnicul Preda, un boier destul de înstărit din Oltenia.

Mihai obține tronul Țării Românești în 1593 de la Sultan cu sprijinul evident al boierimii oltene, foarte puternică la vremea respectivă și cu influența unor boieri de la Istambul care i-au acordat tot sprijinul, e vorba de cercuri financiare care veneau din vechea familie bizantină a Cantacuzinilor.

Șapte ani spre opt a durat domnia lui Mihai Viteazul, dar aceștia au însemnat mai mult decât secole de luptă pentru realizarea unui vis care devine din ce în ce mai  stringent pentru neamul românesc – unitatea națională și independența.

Chiar dacă urcă pe tron cu sprijinul Imperiului Otoman pentru că nu se putea altfel, Mihai, din anul următor 1594 își arată aversiunea față de Poartă. Trece la acțiune și chiar obține o serie de victorii fulgerătoare la București, Șerpătești, Putineiu, atacă raialele turcești de la Dunăre, ceea ce înseamnă că hotărârea lui este clar luată. Lucrul acesta a intrigat foarte mult Poarta care încă era o putere a Europei. Dar în contextul de atunci internațional mai erau două mari puteri: Imperiul Habsburgic și Regatul Poloniei. Între aceste interese deosebit de meschine, Mihai Viteazul trebuia să aibă diplomația, puterea de luptă care până la urmă s-a dovedit că reușește să le înfăptuiască cu prețul vieții sale.

Cea mai importantă carte despre Mihai Viteazul, care a fost o supriză colosală, e Cronica din vremea lui Mihai Viteazul, culmea!, scrisă de doi nemți, Johann Lanzenberger și Johann Sibmacher, la Nürenberg, în 1603, la un an jumătate după moarte lui Mihai Viteazul. Această cronică are 700 de pagini și descrie toate evenimentele care se derulau, în spațiul nu numai românesc, ci și la Praga, la Viena, până și în Franța, peste tot în vremea lui Mihai Viteazul. Eroul care deținea cârma interesului internațional la vremea acee a fost acest Mihai. Acești străini aveau față de Mihai o admirație deosebită, de fiecare dată când spuneau Mihai, spunea ”der hrabrii”, (cartea e scrisă în limba germană gotică), îi respectau calitatea de viteaz, chiar în timpul vieții lui, deoarece această cronică se scria când Mihai Viteazul trăia.

În 1595, după acțiuni extrem de clare împotriva dominației otomane care însemna în primul rând biruri foarte mari și neputința de a face o politică externă așa cum își dorea voievodul; Sultanul trimite spre Dunăre o armată puternică sub conducerea faimosului vizir Sinan Pașa, omul care nu fusese învins nicăieri. Victoria de la Călugăreni, emblematică pentru Mihai, a fost obținută în condițiile în care la 9 august 1595 reușește să distrugă armata otomană. S-a avântat în luptă și în momentele dificile această aruncare în luptă alături de soldați cu sabia în mână, paloșul său faimos și cu securea i-au adus această victorie strălucită unde chiar și Sinan Pașa era să-și piardă viața.

Victoriile lui Mihai din 1595 i-au adus deja un renume european și mai ales în Peninsula Balcanică. El ajunge să fie simbolul unității luptei în Peninsula Balcanică, închinându-i-se poezii, un faimos poem care îndeamnă la luptă toate popoarele din Peninsula Balcanică sub paloșul lui Mihai. Era însă necesară unirea forțelor cu puterile creștine ale Europei în cadrul Ligii Creștine. Mihai pleacă supărat după încheierea acestei alianțe cu Liga Creștină pentru că delegația lui a trebuit să accepte un fel de supunere față de Princepele Transilvaniei, dar interesele erau mai mari în acel moment așa că acceptă acest lucru. Până la urmă s-a dovedit că Sigismund Báthory este nestatornic, de două ori a renunțat la tron neștiind ce cale să aleagă. Și în contextul în care Mihai era cel mai aproape de Dunăre, cel mai aproape de granița cu Imperiul Otoman este nevoit să facă parte cu turcii. Dar diplomația lui și-a arătat din nou roadele, obține din partea turcilor ca domnia în Țara Românească să fie ereditară, așa că fiul său Nicolae Pătrașcu urma să fie la tron, chiar a fost o perioadă ținându-i locul când el desfășura activitățile din Moldova în Actul Unirii. Nestatornia lui Sigismund Báthory care din nou renunță la tron, pentru a treia oară, îl determină pe Mihai să ia pe cont propriu o acțiune fără precedent. Pornește împotriva lui Sigismund Báthory și a domnitorului din Moldova o campanie și cucerește Țara Moldovei și îl așază pe tron pe fiul său, pe Nicolae.

Cu o viziune asupra istoriei pune în aplicare un plan pe care istoricii l-au numit Planul Dacic, unirea românilor într-un stat centralizat. În octombrie 1599, la Șelimbăr obține o strălucită victorie, urmată de o intrare triumfală într-un oraș care va face istorie până în zilele noastre – Alba Iulia. Cronicele îl descriu pe acel învingător călare pe un cal alb în aplauzele transilvănenilor, muntenilor și oltenilor, iar nobilimea maghiară alături de boierii din Țara Românească i-a arătat pentru un moment atașamentul. Trece la înfăptuirea unei reorganizări a Transilvaniei în care boierii români au privilegii. Este momentul în care Mihai pare să înfăptuiască un eveniment unic până atunci în viața românilor, este denumit Principe al Transilvaniei și Domnitor al Țării Românești, formal, deși nu recunoaște acest lucru se afla sub oblăduirea Împăratului de la Viena, având nevoie de sprijinul lui în continuare. Dar planul lui era clar, cealaltă putere, Polonia se simte amenințată și trece la instalarea în Moldova a lui Simion Movilă. Avea de ales un singur gest, să treacă la unirea Moldovei cu cele două Țări Române. Trece munții în Moldova, toate cetățile mari aderă la Actul Unirii. În 27 mai 1600 printr-un act parafat cu cele trei peceți ale celor trei Țări Române, Mihai se autointitulează Domn al Țării Românești, Transilvaniei și Moldovei.

Timp de aproximativ trei luni cele trei Țări Române sunt sub sceptrul lui Mihai, însă rivalitățile dintre puteri, politica meschină a acestora au determinat în cele din urmă ca unirea să se năruie. În Transilvania are loc răscoala nobililor maghiari care în alianță cu generalul Basta îl înfrâng la Milăslău printr-un șiretlic, pierde tronul Ardealului, rămâne cu Țara Românească amenințată de Polonia, nu o mai poate salva. În bălăliile din Bucov și Argeș este înfrânt. Se petrece și un fapt uimitor, frații Buzești îl acceptă pe Ieremia Movilă domnitorul impus de către Polonia, rămâne o singură speranță, un drum la Împăratul Vienei pentru a le câștiga încrederea și a primi sprijin pentru începerea luptei de eliberare a celor trei Țări Române.

Însă la scurtă vreme după victoria de la Guruslău în timp ce se îndrepta spre Țara Românească, unde moviliștii fuseseră alungați, pe Câmpia Turzii ”prietenul” lui Mihai, generalul Basta pune la cale asasinarea în ziua de 13/23 august 1601, este moartea tragică a celui mai deosebit domnitor pe care-l avuseseră românii atunci.

Episodul acela atât de dramatic, dar atât de inocent la vremea aceea ca doi baroni cu săbiile să intre în cortul lui Mihai Viteazul cu Basta în frunte să i se taie capul, toți mercenarii lui care împrejmuiau cortul să-i găsească trupul neînsuflețit abia a doua zi.

Într-un final, dincolo de vise, lupte, pasiuni și strategii politice, nimeni din viața asta nu i-a fost aproape pe Câmpia Turzii atunci când Basta a pus în practică ordinul lui Rudolf al II-lea de a-l aresta sau ucide în caz de nesupunere. Ordinul a fost îndeplinit. Iar Mihai nu s-a supus.

Unirea principatelor sub Cuza este o moștenire primită de la Mihai Viteazul. Puțin mai târziu la 1877-1878 sub conducerea domnitorului Carol I românii obțin independența într-un război în care poarta s-a recunoscut oficial pentru totdeauna învinsă de către armatele române. Și în fine, după Primul Război Mondial românii reușesc să-și desăvârșească această unitate națională, Țara Românească, Trasilvania și Moldova toată într-un singur stat sub conducerea Regelui Ferdinand și a Reginei Maria. În anul 1922 la Alba Iulia și nu în altă parte, are loc încoronarea celor doi monarhi în semn oficial de suverani ai Românei. Nu întâmplător, ceva mai târziu, moștenitorul tronului României poartă titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. Iar cea mai importantă distincție a armatei românești este Ordinul Mihai Viteazul. Această luptă s-a terminat până la urmă așa cum și-au dorit românii. Printre cele mai frumoase cuvinte despre Mihai Viteazul și opera sa sunt cele spuse de Nicolae Iorga: ”La 1600 nici un român n-a mai putut gândi unirea fără uriașa lui personalitate, fără paloșul sau securea lui ridicată spre cerul dreptății, fără chipul lui de o curată și o desăvârșită poezie tragică.”

”Cu capul plecat poate trăi un om o vreme, nu un neam, o țară tot timpul. Oricine poate vedea că nu am cruțat nici cheltuieli, nici osteneală și am purtat atâta vreme acest război singur cu sabia în mine însumi fără să am nici fortărețe, nici castele, nici orașe, nici măcar o casă de piatră în care să mă retrag. N-am pregetat să mă alătur creștinătății, fără să mă cunoască nimeni, și nici silit de cineva. Astfel mi-am părăsit toate celelalte prietenii pe care le aveam. În fața lui Dumnezeu și a vostră mă eliberez de toate închinăciunile și îndatoririle de până acum. O viață avem români și o cinste! Deșteptați-vă! Ați dormit destul.” – Mihai Viteazul

Material publicat în revista Webcultura

Luminile și umbrele sufletului - Petru Creția

Blândețea

Politețea și cuviița ține de respectul a priori acordat semenilor noștri și omului în general, ca ființă ipotetic respectabilă, și este compatibilă cu o răceală a sentimentelor sau mai exact cu o neutralitate a lor.

Blândețea este altceva: ea ține de puterea noastră de iubire (în sensul de agape sau caritas) și este una dintre manifestările ei, cum spune deslușit Sfântul Pavel. Am putea crede că este o însușire înnăscută și desigur sunt oameni înzestrați de fire cu mai multă blândețe decât alții. Dar blândețea se poate și cultiva, există înspre ea căi pe care, dacă vrei, le poți srăbate sau poți fi ajutat să le străbați. Trebuie însă din capul locului să ne ferim de ogreșită înțelegere: blândețea nu are nimic de-a face cu slăbiciunea, cu lipsa de fermitate, cu toleranța vinovată sau cu nepăsarea. Numai că rigoarea morală e departe de a fi totuna cu rigorismul moral sau cu încruntarea justițiară. De fapt, blândețea este înclinarea, firească la unii, dobândită la alții, de a evita violența.

O bună analiză rațională a stărilor de lucruri, un sever examen de conștiință, o încercare de a înțelege pe dinăuntru pe celălalt sau pe ceilalți, resemnarea la ceea ce suntem cu toții, nici unul desăvârșit, un dram de îngăduință și de iertare, multă delicatețe, putere de a alege din toate împrejurările și din toți oamenii partea cea bună, care întodeauna există, respectarea în încurajarea oricărei dorințe de îndreptare, desistarea de la tendința de a face din bunul tău plac legea tuturor și, de ce nu, compromisul inteligent și generos, toate acestea pot face minuni. Dar pentru asta este nevoie de predispoziția de a nu recurge la violență: este nevoie de blândețe. Este nevoie de o anumită calitate a sufletului, mai degrabă înnăscută, dar putând fi și cultivată, dobândită ca disciplină interioară, sub puterea meditației la cele omenești, a lecturilor, a exemplelor bune sau rele. Astfel că se cunosc cazuri de oameni care au devenit blânzi din neblânzi ce erau. Ceva a coborât asupra lor ca un har. Iar harul cel mai mântuitor care a coborât asupra lor este blândețea față de cei slabi și neapărați și neștiutori.

Din păcate cazurile cele mai frecvente de relații între oameni, fie în sfera privată, fie în cea publică se desfășoară sub semnul irascibilității și violenței. Nu mărefer la conflicte grave și nimicitoare, la extreme brutalități, la bellum amnium contra omnes. Mă refer la violența măruntă și cronică, la câte vorbe grele sau mușcătoare schimbăm între noi, insulte, injurii, calomnii, imprecații, blesteme. Pentru pricini mărunte, și care în cele mai multe cazuri revin în fiecare zi, umplând cu zgomotul lor zadarnic și strident anii și viețile noastre. Dumnezeule mare, cât de mult și cât de prostește ne putem certa și tot certa, și pentru ce? Iar unii dintre noi chiar ne iubim, și tot ne certăm pentru te miri ce, sau pentru năzăriri sau din simplă obtuză încăpățânare.

O pildă de blândețe e cea a împăratului Marcus Aurelius (161-180), care a avut parte de vremuri grele, care a petrecut mulți ani ai vieții sale pe front, în condiții aspre. Marcus, fiind timp de douăzeci de ani autocrator al lumii, nu s-a purtat niciodată altfel decât gândea că e bine și spunea că e bine. Credea, greșind, că blândețea e irezistibilă, dar cu acest prilej ne amintește în ce măsură adevărata blândețe izvorăște din adânc, nu este niciodată o poză, o mască, un zâmbet miros și fals. Vorbele ei sunt delicate, fără ostentații de indulgență, fără grosoloane aluzii personale, fără ironii ascunse, sunt rostite cu tandrețe, și nu cu amărăciune, cu tact și fără a vorbi de sus, cu un ton magistral. Știa însă că blândețea nu este o îngăduință vinovată și nici o formă de slăbiciune: i-a asociat întodeauna seriozitatea, fermitatea, spiritul de adevăr și de dreptate. Dimportivă, socotea că slăbiciunea rezidă tocmai în a deroga de la blândețe, în a te lăsa curpins de mânie sau chiar a te da, din teamă, bătut.

La Marcus se vede din toate mărturiile, că  la bunătatea și blândețea lui înnăscute se adaugă o autodisciplină întemeiată pe principii și pe exemple. Dar trebuie să ne ferim de o lectură naivă a Meditațiilor sale sau cum le-am mai putea spune, Gânduri către sine însuși: împăratului nu i-a fost întodeauna ușor. Altfel de ce ar fi scris Marcus sfâșietorul text din IX, 3: ”Dacă este ceva care să te tragă înapoi și să te rețină în viața aceasta, ar fi să poți trăi cu cei care au aceleași credințe ca tine. Dar vezi și tu că lucrurile nu stau așa, ce grea și lungă povară este reaua îmbinare a vieților.”

Răbdarea

Răbdarea este o virtute pasivă, ea este de fapt forma pasivă a curajului, rezistența în timp la răul din lume. Dar, așa cum este, răbdarea poate fi temeiul unei biruințe. Pentru că ”a răbda” nu înseamnă simplul fapt de a tolera ceva neprielnic sau dușmănos ființei tale, a te supune fără să crâcnești unei voințe din afara ta. Înseamnă să a i tăria de a îndura, dârzenia de a rămâne întreg, stăpân pe tine, nealterat și neînfrânt. Să rabzi și să taci cum tace și rabdă pământul, dar nu la nesfârșit. Răbdarea implică un termen final și totdată speranța că vei ajunge acolo: gândul că trebuie să aștepți doar până vine ceasul bun, ceasul când răul va trece de la sine, istovit sau îndepărtat de alte puteri ale lumii, de alte împrejurări ale ei. Sau când tu însuți îți vei strâns destule puteri, și destulă obidă, pentru a izbuti să scapi de ceea ce destul ai răbdat. Ziua când poți să spui: ”Am răbdat îndeajuns.” Este ceasul când vei fi biruit și greaua încercare a răbdării, și răul pe care l-ai avut de îndurat. Răbdând, trebuie să știi să rabzi: o răbdare infinită e sinonimă cu negarea de sine.

Dar mai există un fel de răbdare. Așa cum pentru fiecare faptă există un moment prielnic, un bun prilej pentru izbândă (ceea ce grecii numeau kairos), tot așa procesele care se desfășoară în lume au nevoie de un timp anume, de durata firească a împlinirii lor.

Răbdare are cine știe să aștepte. Însă nu doar așa în pustiu, ci știind ce anume, în ce fel și când. Altfel răbdarea rămâne o simplă însoțire a trecerii timpului vid. Este răbdare zadarnică și i se spune răbdare prostească.

Nimic nu pune mai bine în lumină virtutea răbdării decât o privire asupra contrariului ei: nerăbdarea.  Când nerăbdarea împinge la faptă, ea devine păgubitoare: precipită și forțează lucrurile, le face în pripă și de mântuială, într-un ritm nepotrivit naturii lor sau înainte de vreme, se cheltuiește febril în clipă. Omul răbdător are un suflet adânc și puternic, cel lipsit de răbdare este superficial și fără forță interioară. Când n-are încotro și e silit să aștepte să vină ceasul, să-i vină rândul, să-i vină știrea, este cuprins de o nervozitate sterilă, de o trepidație interioară care îl macină, îi lungește timpul psihologic și îl epuizează în zadar. Dar sunt și împrejurări când el devine o pacoste pentru alții. Conversația și în genere comunicarea cu asemenea oameni e aproape imposibilă, nu suportă să aștepte să-ți isprăvești vorba, ți-o taie, te întrerup tot timpul, abia ascultându-te, ei întreabă, ei răspund. Dar nu numai cu spusa ta nu au răbdare, ci și cu tot ce faci, cu tot ce face altul decât ei. Totul li se pare prea încet, nu dintr-o grabă  legitimă, ci din pură impaciență. Oamenii aceștia par a trăi mereu în iminența unei catastrofe. Și se consumă inutil, chinuindu-i și pe alții.

De ce atâta grabă? Există o mișcare în lume pentru protejarea mediului natural. Ar trebui să ne gândim și la una care să protejeze timpul de funesta noastră pripă și precipitare. Timpul viu are legile lui, cine le încalcă strică buna rânduială a lumii și se înstrăinează pe sine de ea.

Încrederea

Dincolo de criteriile de număr și de cantitate, binele din lume se hrănește dintr-un soi de exemplaritate inefabilă și intrinsecă a actelor benefice, prielnice unei înălțări pe scara demnității umane și totodată înlesnirii și purificării legăturilor pragmatice dintre noi.

Cum să o definim? Pare să fie o predispoziție a cuiva de a crede în buna-cuviință și buna-credință a semenului său și de a nu se îndoi de manifestarea constantă. În această formulare foarte generală intră tot felul de lucruri, de la a te încrede în punctualitatea cuiva până la aceea de a-i încredința avutul sau copiii tăi, de a-i da o misiune importantă și dificilă, de a-l face depozitul unui secret important. Iar cel învestit cu încredere este propriul său garant, prin simplă angajare verbală sau nici măcar atât. Sunt oameni pe care englezii îi numesc reliable, adică vrednici de încredere, făcând mare caz de această calitate. Pe de altă parte există oameni pe care îi câștigă însăși încrederea pe care le-o arăți. De unde, invers, reflecția lui La Rchefoucaud: ”Neîncrederea noastră întărește înșelătoria celuilalt.”

Trădarea încrederii cuiva este o vină foarte gravă, atât în sine, cât și pentru că cel înșelat în încrederea lui își poate pierde, în general, încrederea în oameni, ferindu-se chiar de cei cu adevărat vrednici de încredere. Este un fel de a-l mutila moralmente, de a-l determina să facă parte din tipul neîncrezător, al bănuitorului, al suspiciosului, care este așa de felul său, adesea pentru că se știe pe sine însuși capabil de trădarea oricărei încrederi, uneori pentru un interes disproporționat de mărunt. Neîncrederea, înnăscută sau dobândită, este o infirmitatea a sufletului care ne privează nu numai de foloasele încrederii, ci de bucuria încrederii și de noblețea ei. De aici gândul radical al aceluiași La Rochefoucauld că ”este mai rușinos să n-ai încredere în prietenii tăi decât să fii înșelat de ei.” Și nu numai în prietenii tăi. Omul înzestrat cu noblețea inimi își acordă încrederea a priori, până la proba contrară. Este la fel de meschin să fii zgârcit cu încrederea ta ca și cu banii tăi. După cum meschin este și omul care nu e în stare să primească cu încredere binele pe care vrei să i-l faci, cel care nu crede în bunele intenții și în buna-credință a nimănui și se întreabă, în fața unui act generos și dezinteresat: ”Oare ce-o fi urmărind, oare ce-o vrea de la mine?” Toată lumea îl înșală, toată lumea îl minte, toți sunt niște prefăcuți. Evident, încrederea conține, în principiu o doză de risc, riscul de a-ți plasa greșit încrederea câtă vreme există fășărnicia, care este o momeală, o simulare a virtuții în vederea unui folos pe care l-ai dobândi altfel. Pentru a-l mai cita încă o dată pe La Rochefoucauld, care știa atât de mule despre partea nevăzută, și neagră, a albelor noastre virtuți, ne vom aminti cu ajutorul său că la nu puțini oameni ”sinceritatea nu e decât o fină disimulare, menită să atragă încrederea celorlalți.” Poate să pară ciudat, dar acest fel deliberat de a câtiga, prin înșelăciune, încrederea altora mi se pare mai salubru decât cazul celor care inspiră pe drept cuvând încredere și sunt hotărâți să n-o trădeze, dar care apoi, din slăbiciune sau lăcomie, cad pradă unei ispite și, trădând pe cei care au avut încredere îi ei, se trădează totdată pe ei înșiși. Pe ei și principiul moral.

Și apoi nu e vorba aici numai de moralitate și de principiul ei, înșelarea încrederii noastre rănește în noi ceva în același timp foarte adânc și foarte delicat. Ea doare de fiecare dată ca o iubire trădată și adeseri ne pasă mai puțin de neajunsurile decurgând din nerespectarea încrederii pe care am acordat-o cuiva decât pierderea unui om în care aveam încredere pentru că ne era drag, și nu invers. Dacă lucrurile ar sta altfel, atunci ar trebui să iubim băncile elveține.

Într-o lume în care ar domni încrederea, majoritatea instituțiilor actuale, devenite inutile ar dispărea. Iar regnul iubirii ar fi cu mult mai aproape. Dar acestea sunt himere. Mai sigur sunt de faptul că, dacă aș mai avea de trăit încă o dată viața pe care am trăit-o deja, aș acorda unui prieten încrederea mea absolută și, păstrându-i-o mereu, l-aș lăsa să mi-o trădeze de atâtea ori până când m-ar iubi. Și, împreună cu mine, pe sine, iertându-se în numele meu.

Dezamăgirea

Dezamăgirea este înșelarea încrederii sau speranței. În contextul dezamăgirii, încrederea și speranța care le-am investit în cineva sau în ceva se dovedesc amăgiri, iluzii, păreri și așteptări deșarte. Sunt cuprinși de dezamăgire toți cei care judecă după un singur criteriu sau după aparențe, fără să țină seama de complexitatea realității. O bună parte de dezamăgirea din lume provine din nechibzuință, pripă sau superficialitate. Tot așa pățesc constructorii de himere, toți cei care aspiră la ceva ticluit din materia propriilor lor dorințe și visări. Și la care să ajungă fără efort, ca într-un vis fericit. Un om sănătos la suflet știe să se bucure de orice împlinire a sa, nu o măsoară, decepționat, cu măsura viselor sale.

Una din cele mai dureroase dezamăgiri, dezamăgirea de sine, este totodată și cea mai ilegitimă. Un om este dator, înainte de a se avânta în proiecte și aspirații, să-și cunoască bine înzestrările și aptitudinile, să știe la ce este bun, cât îl țin puterile, în ce exactă măsură poate fi acceptat de ceilalți: să învețe rapid din primele eșecuri și să nu se lase amăgit de primele succese amăgitoare. Să nu fie închipuit, adică să nu-și închipuie că este ceea ce nici nu este, nici nu poate cânva fi. Și să se accepte cu seninătate și detașare, așa cum l-a lăsat Dumnezeu, dar nu resemnându-se pasiv, ci făcând cât mai mult c putință din ceea ce este cu adevărat. Să fie om la locul său, o calitate puțin glorioasă și puțin admirată, dar în realitate vrednică de tot respectul.

Dar dezamăgirea, oricare ar fi cauzele ei, se cade să trecem mai departe, chiar cu riscul de a ne mai întâlni cu ea în alte împrejurări și cu alte determinări, păstrând credința că, atunci când ai învățat să judeci, să riști și să lupți, viața poate fi un loc în care nu tot ceea ce atârnă de voința noastră duce la dezamăgire.

Suferința zadarnică

Așa cum suntem, o parte constitutivă din natura noastră este rea și fără partea aceasta am fi o altă specie. Desigur, nu suntem doar răi, suntem ființe amestecate și ambigue, cu o cumpănă ciudată în noi între bine și rău, între cruzime și îndurare, între ce suntem și ce am putea fi. Este un păcat față de Dumnezeu să ni-l închipuim ca pe un Dumnezeu tiranic, încruntat și cârcotaș, cerându-ne să ne supunem neclintit unor forme fără noimă și unor prohibiții nefirești. Unde să-i fie iubirea, blândețea și îndurarea?

Pe de altă parte, câtă suferință în noi și în alții când ne lăsăm sufletul năpădit de buruienișul unor pasiuni inferioare și pernicioase! Câte vieți nu-și mai găsesc odihna pradă unor gelozii mistuitoare și fără temei, unor josnice invidii, unor susceptibilități neverosimile! Cui slujește să ai un suflet veșnic neîncrezător, să alegi doar răul din orice, să trăiești în zavistie și ură? Și câți oameni nu și-au irosit puterile lor adevărate de dragul unor ambiții pentru care nu eram făcuți? Și apoi cât chin în jurul celor care cred că voința lor este lege și că dreptate pot avea numai ei și care, în numele acestei amăgiri, îi asupresc, îi umilesc și îi țin vinovați pe toți ceilalți. Sau în jurul unei îndărătnicii obtuze care se dă drept dârzenie și consecvență. Și ce să mai spunem de mizeriile pe care, în numele chibzuinței, le produce meschinăria, zgârcenia sordidă care ne face mai săraci decât suntem și mult mai urâți. Și mai există o meteahnă dezastruoasă, care ține de proasta rânduială a vieții, de neatenție, de neglijență și de delăsare și duce la neajunsuri atât de ușor evitabile. Pentru a nu mai vorbi de naturile structural anxioase, de obicei nereflexive și incapabile să învețe din experiență, a căror viață este un lung supliciu, pentru ei  și pentru cei din jur. Ei sunt adevărații protagoniști și martiri ai suferinței zadarnice.

Nu e păcat de toate acestea și, în lipsa lor, oare n-am fi cu mult mai fericiți? Triste zădărnicii care ne macină viețile și ne răpesc bucuria de a trăi. Nu numai mintea, ci și sufletul se poate cultiva, când ai înclinare către cultura sufletului, și mai ales când te gândești, măcar din când în când, că poate greșești că poate se află sub cer lucruri la care filozofia ta nu visează, că poate ar fi bine să te schimbi, să ieși din inerția și din cercul orb al sinelui, prea multe sunt suferințele care nu depind de noi ca să nu merite să încercăm să le alungăm pe cele, atât de zadarnice, care își au obârșia în greșita așezare a sufletului nostru.

Curajul  pare ceva foarte simplu: neînfricarea în fața primejdiei, putereaa și dârzenia de a o înfrunta, indiferent de urmări. Este asumarea deliberară a unui risc și este, dintre toate virtuțile omenești, cea mai înstrăinată de adânc înrădăcinatul nostru instinct de conservare. Curajul are această putere fără seamăn: că poate înfrânge ceea ce de altfel ar fi de neînfrânt și totodată că, fie și biruit, sporește zestrea condiției noaste cu ceva care nu-i mai poate fi luată niciodată.

Speranța este una dintre marile puteri ale sufletului, iar cu cât sunt mai silnice împrejurările, cu atât avem nevoie de mai multă tărie ca să le îndurăm, să le înfruntăm și să le depășim. Ca să fie o putere a sufletului, speranța trebuie să aibă în miezul ei ceva irațional, chiar absurd, o încredere aproape necugetată în biruința binelui, care să fie mai puternică decât orice deznădejde. Nu este vorba aici de banalul optimism, adesea superficial și adesea lesne de spulberat, ci de o dârzenie lăuntrică, de o lumină perpetuă în bezna lumii. Speranța învestește realitatea cu ceva care o transcede sau o scoate din făgașul ei.

Fericiți cei ce nădăjduiesc, căci a lor va fi împărăția binelui nevăzut.

Mulți deznădăjduim, dar nu întru totul. Iar speranțaa este și aceasta: ceva care, cotropit fiind de deznădejde, nădăjduiește încă. Trecuți dintr-o vitregie în alta, tulburați în loc să fim limpeziți, răniți în loc să fim vindecați, pradă lăcomiilor și pradă minciunii, să mai zicem o dată, cu niște vorbe scrise cândva, demult: ”Dar, iată, tot mai zgâriem pe stâncile prea tari, posaci și îndărătnici, efigia fără de seamăn, albă, a speranței.”

Tristețea este opusul bucuriei sau, într-o termenologie mai populară și mai frustă, al veseliei. Trecând de la bucurie (veselie) la tristețe, sufletul nu trece de la lumina zilei la întunericul nopții, ci într-o lumină la asfințit, într-un fel de penumbră sau clar-obscur. În acest sens, tristețea este o înnegurare a orizontului bucuriei sub imperiul unei dureri. În acest sens, există tot aâtea feluri de tristețe câte feluri de durere. Dar între durere și tristețe sunt cel puțin două deosebiri fundamentale: tristețea, spre deosebire de durere, nu poate fi niciodată subită, violentă și brutală. Am putea zice chiar că tristețea este ceea ce rămâne după violența durerii, o stare reziduală, difuză (iar aceasta este a doua deosebire), care niciodată nu poate fi punctuală sau momentană: tristețea e o durere atenuată care se instalează în timp. Și totodată în întreg cuprinsul sufletului, durerea, deși pentru un timp determinat, eclipsează cu umbra ei toate celelalte zone ale sufletului, le iluminează sau le paralizează pe toate fulgerul ei, nu le implică substanțial în durerea sa. Tristețea, care nu e concentrată și virulentă ca durerea, ci difuză sau calmă, este ca o culoare care, dizolvându-se, conferă nuanța ei întregului cuprins. Tristeții ei este dat să suspine, chiar să zâmbească, poate cu ochii înnourați sau doar mâhniiți, dar în sfera ei diafană nu se aude niciodată hohot sau strigăt.

Un bun discurs despre tristețe trebuie să facă o distincție fundamentală: aceea dintre tristețea existențială pe care o simțim noi înșine, ca pătimire personală, și este legată de evenimentele trăite de noi, fie de relația noastră globală cu lumea, fie de o schimbare mai adâncă a felului nostru de a reacționa la ele; și tristețea contemplativă, pe care o simțim privind lumea, întâmplările și rostul ei, care e în funcție de forma sensibilității noastre istorice sau cosmice.

Marea tristețe care ne poate cuprinde atunci când, după o lungă strădanie ne-am atins pe deplin țelul, tristețe făcută din extenuare, dintr-o imperceptibilă dezamgire și dintr-o senzație insidioasă de vid, intră în sfera nostalgiei care însoțește orice sfârșit: cu orice biruință ceva din viața noastră se încheie, ceva care ne-a însuflețit îndelung încetează în noi. Se știe că Edwar Gibbon, cel care a scris Declinul și căderea Imperiului Roman (1776-1788), la sfârșitul celor treizeci de ani de muncă asiduă a simțit, încheindu-și lucrarea, o mare tristețe. Și chiar cu orice plăcere consumată până la paroxismul ei și după care rămâne tristețea ca sațietate sau ca gol: viața, în noi, a pierdut ceva din ea însăși. Dar acesta este un caz mai special și mai subtil: toate pierderile și toate despărțirile, oricare le-ar fi fost nemijlocita durere, lasă după ele o mai scurtă sau mai lungă dâră de tristețe, mai molcomă decât durerea, dar umplând sufletul, până în cele mai ascunse unghere ale lui, cu un fel de ceață de lacrimi. Iată durerea morții cuiva mult iubit, un caz extrem, care din durere devine tristețe, apoi, încet, prin ani, aproape uitare, apoi diafana tristețe a însăși uitării. Sau tristețea amintirii după ce uitarea părea să-și fi făcut lucrarea ei înceată și când auzirea unui cântec vechi sau a unui glas asemănător, revederea unui loc fac din nou trecător sfâșietoare o tristețe aproape irosită, făcând să reverbereze iarăși în noi marile, pierdutele ecouri ale iubirii moarte.

Despre credință

Credința este un asentiment sau o adeziune totală, neclintită și necondiționată a sufletului la o realitate ultimă care nu poate fi supusă cenzurii intelectului sau, în alți termeni, la un adevăr indemonstrabil. Oricâte pretenții la demonstrabilitate ar avea un crez, el rămâne, și așa trebuie, în afara logosului. Ceea ce nu înseamnă că nu poate fi comunicat în termeni conceptuali și oferit meditației. Sau că nu este, îndeobște, rezultatul unei revelații. Dar în credință descursul este rostit în vederea comuniunii, nu în aceea a comunicării reductibile la o structură logică.

De definit, Pavel o definește o singură dată: ”Credința este o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.” Expresia limită a iraționalității credinței este faimoasa vorbă a pologetului Tertullian (155-220): Credo quia absurdum, ”Cred pentru că e de necrezut”, în care absurdul devine criteriu al veridicității: nimeni nu poate susține un fapt atât de extraordinar și de necrezut ca învierea lui Iisus fără ca aceasta să nu fie adevărată.

Credința este o pornire fierbinte a sufletului și răspunde unei nevoi foarte adânci a naturii noastre. Să ne înțelegem bine: dacă ar fi să credem numai în ceea ce este riguros demonstrabil, ar mai rămâne puține lucruri în care să credem. Iar acelea nu ne-ar ține de cald, nu ne-ar însufleți, nu ne-ar ajuta să trăim și să murim. Simțim nevoia să credem în ceva care, pe de o parte, să pună puțină ordine în haosul vieților noastre și al istoriei și, pe de alta, să-i dea individului un rost care să-l includă într-un sens atotcuprinzător, eventual să-i făgăduiască iubire, iertare, mântuire, înviere. 

Material publicat în revista Webcultura