Iubire, iubire, iubire. Puterea acceptării - Lise Bourbeau

 

Consultația

Este important să nu vorbim doar despre situația trăită, ci să găsim adevărata problemă întrebând-o pe persoana în cauză cum se simte în acea situație. Faptul de a vea ca totul să se întâmple așa cum vrem noi reprezintă un control și, atâta timp cât nu ne lăsăm liberi, nimic nu se va schimba. Schimbarea unei situații nedorite nu poate fi făcută decât prin acțiuni diferite. Etapa cea mai importantă este acceptarea momentului. Acceptarea faptului că, atunci când cineva suferă, suferă pentru că a fost atinsă una dintre rănile sale și aceasta reacționează. Acceptarea faptului că suntem ființe umane, cu răni nevindecate încă.

Diferitele fațete ale iubirii

Majoritatea oamenilor se înșeală asupra multor atitudini și comportamente pe care le consideră dragoste adevărată: afecțiunea, mila, devotamentul, iubirea pasională, comportamentul posesiv, egoismul și a-i face pe plac celuilalt.

Dacă persoana care oferă afecțiune are cea mai mică așteptare, atunci nu este vorba despre un dar din dragoste: ci despre o așteptare de a primi ceva în schimb de la celălalt.

Cei care vor să trăiască o iubire adevărată vor ști intuitiv că în momentul în care pasiunea se diminuează atunci apare iubirea adevărată.

Femeia face dragoste din dragoste și bărbatul face dragoste pentru dragoste.

Nimeni nu poate face fericit pe altcineva, fericirea nu poate veni decât din interiorul nostru.

 A fi responsabil înseamnă a ne asuma consecințele pentru alegerile noastre și a-i lăsa pe ceilalți să-și asume consecințele pentru deciziile lor.

Fie că este vorba despre iubirea de sine, iubirea de mamă sau de tată, de frate, intimă sau amicală, iubirea necondiționată se exprimă în același fel.

A fi egoist înseamnă să vrei ca celălalt să se ocupe de nevoile tale înainte de a se ocupa de a le sale, înseamnă a lua ceva pentru tine, în detrimentul celuilalt, a crede că ceilalți sunt responsabili de fericirea ta. Este contrariul iubirii adevărate. A fi egoist înseamnă a lua ceva celuilalt, pentru propria noastră plăcere.

Avem dreptul să exprimăm numeroase cereri și să avem așteptări, însă acest lucru nu înseamnă că celălalt este obligat să spună da.

Este greșit să credem că cei care ne iubesc vor avea întodeauna chef să ne facă pe plac atunci când vrem noi. Cei care vor să continue să creadă acest lucru vor avea parte de multe dezamăgiri, frustrări și furie în viață.

Este imposibil să le fii întodeauna pe plac celor apropiați. Cei care încearcă să facă acest lucru dau dovadă de o mare lipsă de iubire de sine, lucru care va avea drept consecință faptul că vor pune la îndoială iubirea adevărată a celorlalți.

Persoana care vrea ca celălalt să-i răspundă  propriilor ei dorințe, este cea egoistă. Celălalt, spunând nu, nu face decât să-și exprime propriile lui nevoi sau limite.

O minciună se recunoaște prin incoerența dintre ceea ce spune, gândește, simte și face o persoană. Nimeni nu este obligat să își dezvăluie secrete sau gândurile altcuiva.

Pentru a devolta o relație intimă mai bună, un aspect important este să îndrăznești să împărtășești totul cu partenerul tău. Acesta ar trebui să fie cel mai bun prieten al tău și nu ar trebui să-ți fie frică să îi dezvălui sentimentele tale cele mai profunde.

Atunci când în viața noastră de adult apare o situație neplăcută, acest lucru se întâmplă pentru a ne atrage atenția asupra unei situații care nu a fost acceptată în copilărie.

Acceptarea alegerilor celor apropiați

Când trăim emoții puternice, înseamnă că au existat așteptări, fără un angajament.

O așteptare nu este justificată decât dacă este o înțelegere clară între două persoane.

Este important ca acasă, la fel ca la locul de muncă, fiecare membru al familiei să știe care sunt sarcinile lui.

Când ai de făcut o alegere dificilă, între două posibilități, este indicat să verifici, pe o scară de la unu la zece, care dintre cele două posibilități te face să suferi mai puțin.

Când există un angajament sau o înțelegere între două persoane, este important să se stabilească în același timp consecințele ce trebuie asumate, dacă una din persoane nu își ține promisiunea. A stabili reguli, înseamnă să fii ferm, nu rigid sau autoritar.

Cu cât mai mult încearcă o persoană să facă totul pentru nu fi nedreaptă, cu atât mai mult va fi considerată astfel de către ceilalți.

A accepta o persoană înseamnă a-i acorda dreptul de a fi ceea ce vrea și nu de a face tot ceea ce vrea, mai ales dacă aceasta ne deranjează.

Niciodată nu ne este frică pentru ceialalți, ci pentru noi înșine.

Adevărata problemă, în orice situați este frica pentru propria ta persoană, pe care o activează acea situație.

Legea manifestării spune că, cu cât ne canalizăm energia pe un anumit lucru, cu atât se va manifesta mai mult acel lucru. Cu cât vom încerca mai mult să nu fim ca o anumită persoană, cu atât vom deveni la fel ca ea. Această lege trebuie folosită doar pentru a crea ceea ce ne dorim cu adevărat.

Toate lucrurile neplăcute pe care le atragem în situațiile cu cei apropiați ne ajută să devenim conștienți de un demers de acceptare care nu a fost complet, atunci când eram copii sau tineri, având astfel posibilitatea de a face acest lucru la vârsta adultă. Cei apropiați nu sunt lângă noi pentru a ne face să suferim, ci mai degrabă pentru a ne ajuta să găsim iubirea adevărată. Atragem experiențe greu de acceptat, cu persoane de același sex cu părintele cu care am trăit experiențe asemănătoare, care au rămas neacceptate în copilărie.

Când acuzăm pe cineva de un anumit lucru, acea persoană te va acuza de același lucru. În plus, acuzăm în același fel în care ne-am acuzat părintele de același sex cu acea persoană. Este dificil să recunoaștem că acuzăm astfel, deoarece ego-ul nostru nu vrea să recunoască faptul că am acționat astfel.

În momentul în care facem demersul de acceptare, în relația cu o altă persoană, toate persoanele implicate în acea problemă, mai multe generații, vor primi energia necesară pentru a se accepta la rândul lor. Acest proces este complet doar atunci când ne acceptăm pe noi înșine, când ne acordăm dreptul, fără să ne judecăm, de a fi făcut altora ceea ce îi acuzam noi că ne-au făcut.

Este bine să recunoaștem o frică, pentru a ne ajuta să o acceptăm. Cu cât o vom accepta mai mult, chiar dacă ego-ul crede altceva.

Când credem că este foarte dificil să ne reconciliem cu o altă persoană, acest lucru se întâmplă pentru că acea persoană ne reamintește ceea ce nu putem să acceptăm la noi înșine.

Mijloace practice de acceptare

Când acuzăm o altă persoană, este vorba despre o lipsă de responsabilitate, deoarece vrem ca aceasta să-și asume consecințele propriilor noastre temeri.

A fi responsabil înseamnă a ne asuma consecințele propriilor noastre decizii, cee ce presupune de asemenea să îi lăsăm și pe ceilalți să își asume consecințele propriilor lor alegeri.

A lăsa pe cineva să-și asume responsabilitățile nu înseamnă a nu face nimic. O putem sfătui, o putem ghida, acceptând faptul că acea persoană va trebui să își asume consecințele, oricare ar fi decizia pe care a luat-o. Acesta este un foarte bun mijloc de a evita culpabilitatea. Orice funție fizică a corpului este influențată de mental și de emoțional.

Întodeauna rezultatele depind de intențiile noastre de la început. Acest lucru presupune să fim atenți și să observăm care era motivația noastră în situțiile în care ceilalți ne acuzau. Știm că și ei aveau aceeași intenție ca și noi.

Când vrem să negăm o situație facem acest lucru pentru a nu suferi.

O persoană se destăinuie mai ușor atunci când se simte ascultată și acceptată, fără să fie judecată.

Imaginația ar trebui să fie folosită pentru a vizualiza ceea ce am vrea să se întâmple și nu invers. Nu putem să devenim ceea ce vrem, dacă nu am acceptat ceea ce nu vrem să fim.

Nu este nevoie să ne repetăm tot timpul ceea ce vrem. Știm acest acest lucru, în adâncul nostru. Lucrurile se vor întâmpla de la sine, treptat, pe măsură ce nu vom mai judeca atitudinea de a fi ceea ce nu vrem, ca fiind ceva rău.

A accepta să ai mai mult sau mai puțin decât alții

A accepta înseamnă a spune da alegerilor celuilalt, chiar dacă nu ne convin sau chiar dacă nu suntem de acord cu ele. Putem să ne păstrăm propria părere sau să rămânem fideli propriilor noastre preferințe. Înseamnă de asemenea a recunoaște faptul că celălalt are propriile lui experiențe de trăit și doar când va descoperi consecințele alegerilor lui, va ști dacă aceste experiențe îi convin, dacă răspund nevoilor lui. Nu putem vrea decât lucrurile pe care le putem controla. Când vrem să controlăm pe altcineva, suntem în situația în care avem așteptări și atunci există posibilitatea să fim dezamăgiți.

Femeile au aceleași dificultăți de a se dezvălui, de a-și mărturisi sentimentele, la fel ca bărbații. Aceștia nu vorbesc despre sentimente, iar femeile cred că plângându-se și acuzându-l pe celălalt, își dezvăluie sentimentele. Mai mult folosește acuzațiile decât împărtășirile.

Cea mai mare utilitate a corpului nostru fizic este de a fi oglinda a ceea ce se întâmplă în interiorul nostru.

Pentru majoritatea oamenilor, acceptarea de sine este mai greu de atins decât acceptarea celorlalți.

Fiecare acuzație îndreptată asupra altei persoane ne arată faptul că ne acuzăm de același lucru sau ne-am acuza în cazul în care am avea același comportament ca și celălalt.

În momentul în care facem un demers de acceptare în interiorul nostru, există repercursiuni asupra celor din jurul nostru, care sunt implicați în acea situație.

Legea atracției conduce planeta și de aceea suntem întodeauna atrași de persoane care au aceleași răni ca și noi, aceleași credințe și aceleași temeri. Legea atracției ne determină să ne alegem părinții, înainte de a ne naște, deoarece aceștia au aceleași situații de rezolvat ca și noi. Nu moștenim credințele și fricile părinților noștri.

A crede înseamnă a considera ceva adevărat. Pentru fiecare dintre noi, adevărul e diferit și relativ. Trebuie întodeauna să avem încredere în ceea ce simțim. Când ne simțim bine în fața unei noțiuni, înseamnă că e ceva bun pentru noi în acel moment. Dacă ne simțim rău, e important să verificăm dacă acel lucru vine din inima noastră. Atunci nu mai simțim frică ci o certitudine că acea noțiune nu corespunde uneia dintre nevoile noastre. Atunci când ego-ul ne împiedică să aderăm la o nouă noțiune, trăim o teamă.

Ego-ul nu vrea ca noi să aderăm la ceea ce este nou deoarece el vrea doar să se alimenteze, pentru a nu dispărea. Ceea ce îl alimentează cel mai mult este repetarea a ceea ce crede. De aceea repetăm mereu aceleași experiențe în viață, chiar dacă sunt situații neplăcute. Ego-ul se hrănește și dobândește tot mai multă forță. Când apare o noțiune nouă îi este foarte frică să nu dispară și să nu aibă putere asupra celui care îl alimentează.

Oamenii care au suferit de rana de nedreptate au toți această frică – adeseori inconștientă – de a avea mai mult sau mai puțin decât ceilalți.

Acceptarea pierderii

Cei din jurul nostru nu își pot schimba atitudinea față de noi decât dacă noi începem să schimbăm ceva în noi. Înainte ca atitudinea noastră interioară să se poată schimba, este foarte important să fim conștienți de atitudinea negativă pe care o întreținem.

Putem recunoaște un comportament de victimă prin faptul că acea persoană se plânge, crede că nu are noroc, atrage o nenorocire după alta și nu găsește soluții pentru a ieși din acea situație.

Viața are grijă să ne atragă atenția asupra a tot ce ne împiedică să fim fericiți. Este o etapă necesară pentru a deveni conștienți de ceea ce nu mai vrem să fim și să ne îndreptăm spre ceea ce vrem să fim. Dificultățile sunt necesare pentru a ne ajuta să ne descoperim și să ne întărim. Putem trăi o încercare legată de pacea noastră interioară. De aceea, trebuie să observăm tot ceea ce se întâmplă. Dacă negăm o problemă, o refulăm și nu dispare. Din contră, o vom alimenta refuzând să ne înfruntăm cu acea problemă, apoi într-o zi va expoada.

Nimic nu se poate schimba în viața noastră atâta timp cât nu luăm o decizie, cât nu ne spunem cu fermitate Iată ce vreau. Un Eu vreau trebuie să depindă doar de sine.

A renunța nu înseamnă a nu mai vrea nimic. Ci înseamnă mai degrabă a-ți fi bine chiar dacă nu ai obținut rezultatul dorit. Înseamnă a vea încredere în Dumnezeul nostru interior care știe foarte bine de ce avem nevoie.

Dorințele noastre vin din memorie, din corpul nostru emoțional și mental, în timp ce nevoile noastre răspund planului nostru de viață, reprezintă ceea ce are nevoie sufletul nostru pentru a trăi și pentru a învăța.

Universul știe lucruri pe care noi nu le cunoaștem. Cu cât o persoană vrea să-și controleze mai mult viața, cu atât va atrage mai multe situații pe care nu le poate controla, pentru a învăța să renunțe să aibă încredere în univers.

Ne creăm permanent viitorul în funție de cee ce credem și ceea ce trăim în prezent. Creăm viitorul și în funcție de certitudinea pe care o avem față de o anumită situație. Pe măsură ce ne eliberăm de credințele care nu ne mai sunt utile, ne îndreptăm mai mult spre cunoaștere, spre certitudinea a ceea ce vrem.

Toate ființele umane sunt limitate și când cineva nu își ascultă și nu își respectă limitele, își face mai mult rău fizic, mental și emoțional.

Ego-ul nu se gândește decât la un singur lucru să se alimenteze. Îi este frică că, dacă ne schimbăm prea mult, nu va mai avea hrană și va dispărea. Trebuie să îl liniștim amintindu-i că este vorba despre viața noastră, că avem dreptul să luăm toate deciziile pe care le vrem, că nu este răspunderea noastră să îl hrănim. Singura noastră responsabilitate este să ne asumăm consecințele pentru deciziile noastre. Deci, cu este nici răspunderea lui să își asume consecințele pentru deciziile noastre. Ego-ul nu are puterea de a decide pentru noi, noi suntem cei care îl lăsăm să ia hotărâri. Imediat ce simte că avem o certitudine, se dă la o parte și nu se mai simte responsabil pentru noi.

Indiferent ce spune sau ce face celălalt, nu acest lucru ne deranjează, ci percepția noastră  care e influențată de rănile noastre. Acest lucru explică de ce anumite persoane ne deranjează mai mult de cât altele.

Ego-ul trebuie să găsească mereu un vinovat, dacă nu ne acuzăm pe noi înșine, atunci îl acuzăm pe celălalt. Pentru ego este imposibil să rămână doar un observator. Trebuie tot timpul să coreleze o situație în bine sau rău și să se hrănească astfel.

De obicei, când trăim o situație dificilă în viața profesională, putem face legătura cu viața noastră școlară sau cu ceea ce se referă la capacitatea noastră de învățare, de când eram copii.

Acceptarea bolii

Atunci când ne punem întrebarea corectă, răspunsul vine imediat.

După ce am devenit conștienți de o credință, e normal să nu mai vrem să credem în ceva ce ne blochează fericirea și libertatea de a fi ceea ce vrem să fim.

Ego-ul este convins că ființa umană nu poate gestiona suferința trăită atunci când a fost reactivată o rană, crede chiar că poate muri din această cauză.

Pentru a vindeca o rană trebuie să fim capabili să acceptăm faptul că o altă persoană ar putea să ne facă să retrăim experiența acelei răni sau că noi putem face acest lucru referitor la altcineva, fără să ne judecăm pe noi sau să-i judecăm pe ceilalți. Să știm că, dacă se va întâmpla cest lucru, cel care, prin comportamentul lui reactivează rana cuiva, nu înseamnă neapărat că vreau să-i fac rău. Își exprimă doar limitele și nevoile. Aceasta este rațiunea noastră de a fi: a trăi orice experiență pe care o atragem în acceptare, fără să judecăm.

După ce ne însușim posibilitatea de a trăi o rană în acceptare, etapa următoare este de a-i mulțumi ego-ului nostru pentru că ne-a protejat și de a-i spune că, este adevărat că nu vrem să retrăim acea rană, dar dacă acest lucru se va întâmpla, vom ști să îl gestionăm. Din momentul în care ego-ul simte că suntem siguri, ne va lăsa să trăim fără să intervină. Ne vom simți eliberați și vom redobândi astfel o mare parte din energie.

Este trist faptul că atunci când nu ne schimbăm atitudinea, ajungem să atragem lucrurile de care ne este frică.

Există două lucruri importante pe care ego-ul le urmărește mereu: să se hrănească cu credințele pe care le alimentăm și să știe că există prin puterea pe care o exercită asupra noastră. Nu poate simți această putere decât prin intermediul corpului nostru fizic, când acesta trăiește temeri și emoții puternice. Ego-ul este o creație a mentalului nostru, deci nu știe că ceea ce crede el nu corespunde nevoilor  ființei noastre. Ego-ul este o excrescență a planului mental, nu este natural, la fel ca orice altă excrescență din corpul fizic. Noi suntem cei care i-am atribuit puterea, așadar tot noi putem să o preluăm luând deciziile pe care le vrem noi.

O descifrare a cauzei unei boli fizice se poate face din trei motive. Mai întâi pentru a conștientiza ceea ce vrem să fim cu adevărat în viață, un fel de a fi care să corespundă cu adevărat planului nostru de viață. Al doilea, pentru a descoperi credința pe care o întreținem, care este dăunătoare pentru noi, adică acea credință care ne conduce într-o direcție contrară a ceea ce vrem să fim cu adevărat. Iar cel de-al treilea motiv, cel mai important, este pentru a ne ajuta să conștientizăm că nu ne acceptăm în ceea ce suntem la moment. Nu putem ajunge la ceea ce vrem atâta timp cât nu acceptăm ceea ce nu vrem.

Nu putem primi dragoste adevărată dacă nu oferim acest lucru. Nu putem aștepta să primim de la ceilalți dacă noi nu le oferim acest lucru, nici lor, nici nouă înșine.

Majoritatea oamenilor cred că a fi egoist înseamnă a te pune pe tine pe primul loc, înaintea celorlalți, în timp ce adevărata definiție înseamnă a vea ca celălalt să se ocupe de nevoile noastre înainte de propriile lui nevoi. De obicei persoana care îl acuză pe celălalt de egoism, este egoistă.

Vindecarea unei boli fizice nu se face în mod automat după ce am înțeles cauza interioară a bolii. Această vindecare este posibilă doar atunci când ne acordăm dreptul să fim ceea ce vrem să fim, precum și ceea ce nu vrem să fim, când nu există nici judecăți de valoare, nici temeri.

Trebuie să-ți acorzi dreptul de a fi ceea ce nu vrei să fii, înainte de a reuși să fii ceea ce vrei să fii.

Un comportament este trăit cu adevărat în armonie atunci când ne acordăm dreptul de a trăi atât aspectul pozitiv cât și aspectul negativ al acelui comportament.

Moartea accidentală a unui anarhist

 

Teatrul brașovean ”Sică Alexandrescu” pune în scenă piesa „Moartea accidentală a unui anarhist” scrisă de comediantul italian Dario Fo, un maestru al comploturilor. Autorul folosește tehnica locației generice, în cazul dat un comisariat de poliție din New York, pentru a povesti despre decesul anarhistului Giuseppe Pinelli, survenit la comisariatul de poliție din Milano în 1969, în circumstanțe neclare. Farsa este modalitatea la care recurge autorul pentru a expune trucurile poliției și metodele de lucru cu deținuții, care, după cum se dovedește, sunt destul de internaționale.

La fel ca într-o roman detectiv bine întocmit, crima s-a produs deja. Cauza morții este încă necunoscută. Anarhistul decedat era suspectat de organizarea unui atac terorist la gară. Aproape nimic nu se știe despre el, iar moartea a survenit ca urmare a faptului că fie s-a aruncat singur în gol, fie cineva l-a ajutat să sară pe fereastră. Iar asta s-a întâmplat la secția de poliție din Milano. Pentru a înțelege relațiile de cauză și efect, a fost deschis un dosar penal. Și poliția, ca întotdeauna, are multă treabă urgentă, verificări generale, investigații jurnalistice.

Pentru investigarea circumstanțelor acestei morți misterioase, s-a angajat un domn care a fost eliberat recent dintr-un azil de nebuni. Ajuns la secția de poliție îi duce de nas pe toți polițiștii, astfel încât ei înșiși să nu înțeleagă cu cine au de-a face. Acest nebun susține atât de ușor că este în același timp psiholog, profesor universitar, cântăreț de operă, judecător și chiar episcop. Aici recunoaștem schema schimbării de măști specifică commediei dell’arte, care, conform planului dramaturgului, este destul de potrivită realității actuale. Dacă ținem cont că Dario Fo se înscrie bine în stilul umorului negru, atunci situațiile din piesă sunt ușor de înțeles, toate ciocnirile amuzante se suprapun pe o sinuicidere deloc amuzantă a unui anarhist.

Nebunul din piesă este interpretat strălucit de Vlad Pavel. El este cel care, schimbându-și în mod repetat costumul, mersul și modul de a vorbi, accelerează procesul de investigare a crimei. Acesta își schimbă „măștile” ca mănușile și dacă el este nebunul, atunci toate celelalte personaje „rezonabile” par mult mai puțin adecvate. Protagonistul își pune o perucă gri, își pansează ochii, se încovoaie, dansează și cântă, începe un „experiment de investigație”. Și încet devine histrionul scenei. Cu drepturi depline și temperamental, dansul pe melodia sa este o plăcere. Este dificil de intuit cum o face și cum se va termina pentru reprezentanții poliției din Milano, care vor primi doar câteva lecții gratuite de sintaxă, morfologie și punctuație.

20 de minute cu îngerul

 

20 de minute cu îngerul este o piesă tragicomică scrisă de Alexandr Vampilov, în 1962. Titlul piesei este simbolic. Imaginea lui Homutov, care este confundat cu un înger, se evidențiază într-adevărat de ceilalți. Homutov este tipul eroului angelic, chiar dacă nu este pe cea mai înaltă treaptă în ierarhia îngerească, este unicul personaj altruist din piesă.

Neîncrederea și frica pe de o parte, și altruismului pe de altă parte, sunt temele principale ale pisei. Aici se confruntă o lume lipsită de suflet cu generozitatea. Mai mult, societatea decăzută reacționează la manifestarea bunătății în cele mai perfide moduri. Aici scriitorul flagelează sărăcia morală a unor ființe demonizate.

Acțiunea are loc într-un hotel de provincie. Pe parcursul complotului, eroilor le sunt verificate principiile morale. Totul pornește de la faptul că doi bețivi rămân fără bani. Motiv pentru care caută să împrumute o oarecare sumă. Un necunoscut, pe nume Homutov, le oferă dezinteresat o sută de ruble. Acest gest le provoacă eroilor piesei panică și frică. Ajutorul dezinteresat îi face suspicioși.

Situația se limpezește atunci când Homutov se prezintă un om obișnuit cu păcatele sale. Banii pe care acesta îi împarte străinilor erau destinați mamei sale decedate recent. Prins cu alte griji, acesta nu a apucat să-i trimită mamei sale muribunde. Făcând binefaceri, eroul vrea să-și ispășească vina. Aici personajele se recunosc și renasc pentru scurt timp. Apare speranța într-o lume mai bună.

Personajele sunt în antiteză, pe de o parte este ciudatul Homutov, iar pe de altă parte, ceilalți locatari ai hotelului, care deși reprezintă cele mai diverse categorii sociale: artiști, muncitori, intelectuali – au o caracteristică comună, nu cred în bunătate. Deprecierea idealurilor morale survine din cufundarea adâncă în rău, care anihilează capacitatea de a recunoaște semnele binelui. Homutov este personajul care zdruncină ”ordinea” acestor vieți vicioase, e o șansă de salvare pe care ceilalți o percep ca pe o amenințare la traiul lor de mizerie. În fața divinului aceștia devin cinici, agresivi, detractori. Pentru că noi nu recunoaștem în exterior decât ceea ce conținem în interior.

Piesa este despre faptul că în cea mai mare decădere apare cel puțin o șansă de a-ți edifica o viață purificată și îmbogățită în Dumnezeu. Sau după cum spunea Andrei Pleșu: ”Trebuie să fii atent tot timpul în jurul tău conștient că de peste tot ți se pot face oferte de destin. Și că, dacă le ratezi, ceva din tine se pierde ireversibil. Nu revine o a doua oară șansa care ți se oferă. Dacă ratezi cele trei-patru întâlniri esențiale ale vieții tale, un mare profesor, o mare iubire, un prilej, nu neapărat un om, dacă ratezi acel prilej, te pierzi ca o cometă pe o orbită marginală.”

Recenzie publicată în revista Webcultura

Iluzii

 

Iluzii este una din piesele de anvergură ale lui Ivan Vîrîpaev. Această istorie de viață a două cupluri ajunse la apusul vieții, legate de o prietenie de o viață, poate fi privită ca o parabolă despre adevăr și iluzoriu, despre căutarea sensului: despre alegere, despre credință, despre dragoste, despre prietenie. Actorii merg pe rând la microfon și spun fragmente din povestea celor două cupluri, aducând detalii emoționante și comice, exacte și echivoce. Locul în care se pronunță textul seamănă cu un amvon de la care te aștepți să se rostească ceva foarte important. Actorii ies în scenă și povestesc, uitându-se în ochii spectatorilor.

Piesa debutează cu o notă senină, în care înainte de moarte, unul din cei doi bătrâni ține un discurs lung soției sale - o declarație de dragoste și recunoștință pentru fericirea pe care a trăit-o alături de ea toată viața. Ideea transmisă e că dragostea este o mare putere și că ea învinge moartea. Iar povestea se încheie exact invers în raport cu începutul. Concluzia e că în declarațiile de iubire adevărul nu poate fi distins de minciună, înșelăciunea se transformă ușor în autoînșelăciune și invers, nu poți avea încredere în ceilalți, dar nici în propriile mărturisiri și numai moartea pune capăt îndoielilor. Fraza de final, repetată de nenumărate ori astfel încât să producă reverberații în mintea spectatorului este: ”Trebuie să existe ceva constant în lumea asta schimbătoare.”

Jucăm diverse roluri sociale nu numai la serviciu, ci și în familie, uităm adesea de sentimentele autentice, relațiile devin doar o formă în care nimic adevărat nu rămâne. Tema piesei, ca și formatul spectacolului în sine, rezistă stereotipurilor: cum ar trebui să fie teatrul, cum ar trebui să fie dragostea și cum ar trebui să fie viața.

Perfecțiunea nu poate exista în natură și arată întodeauna artificial. Artificialitatea din ”Iluzii” este o regulă a jocului. Comploturi din trecut sunt comunicate într-o schemă încurcată, care creează o iluzie a realității, în cadrul căreia, se pare, nu se întâmplă nimic autentic. Eroii însă nu se mulțumesc că viața lor a fost o înșelăciune reciprocă și o autoamăgire, ei caută ceva dincolo de iluzii. Ei încearcă să adune fragmente ale realității pentru a forma un puzzle în care să apară o imagine întreagă și ușor de înțeles.

Doar cel care a trăit o iubire adevărată poate vorbi despre iubirea ratată. Iar cel care a trăit o iubire nefericită vorbind despre ea, va exprima doar o înțelegere a iubirii nefericite. Doar cel care a trăit plinătatea iubirii poate spune cum a ratat, de ce a ratat, iar această poveste va conține frumusețe, eleganță și sens.