Iluzii

 

Iluzii este una din piesele de anvergură ale lui Ivan Vîrîpaev. Această istorie de viață a două cupluri ajunse la apusul vieții, legate de o prietenie de o viață, poate fi privită ca o parabolă despre adevăr și iluzoriu, despre căutarea sensului: despre alegere, despre credință, despre dragoste, despre prietenie. Actorii merg pe rând la microfon și spun fragmente din povestea celor două cupluri, aducând detalii emoționante și comice, exacte și echivoce. Locul în care se pronunță textul seamănă cu un amvon de la care te aștepți să se rostească ceva foarte important. Actorii ies în scenă și povestesc, uitându-se în ochii spectatorilor.

Piesa debutează cu o notă senină, în care înainte de moarte, unul din cei doi bătrâni ține un discurs lung soției sale - o declarație de dragoste și recunoștință pentru fericirea pe care a trăit-o alături de ea toată viața. Ideea transmisă e că dragostea este o mare putere și că ea învinge moartea. Iar povestea se încheie exact invers în raport cu începutul. Concluzia e că în declarațiile de iubire adevărul nu poate fi distins de minciună, înșelăciunea se transformă ușor în autoînșelăciune și invers, nu poți avea încredere în ceilalți, dar nici în propriile mărturisiri și numai moartea pune capăt îndoielilor. Fraza de final, repetată de nenumărate ori astfel încât să producă reverberații în mintea spectatorului este: ”Trebuie să existe ceva constant în lumea asta schimbătoare.”

Jucăm diverse roluri sociale nu numai la serviciu, ci și în familie, uităm adesea de sentimentele autentice, relațiile devin doar o formă în care nimic adevărat nu rămâne. Tema piesei, ca și formatul spectacolului în sine, rezistă stereotipurilor: cum ar trebui să fie teatrul, cum ar trebui să fie dragostea și cum ar trebui să fie viața.

Perfecțiunea nu poate exista în natură și arată întodeauna artificial. Artificialitatea din ”Iluzii” este o regulă a jocului. Comploturi din trecut sunt comunicate într-o schemă încurcată, care creează o iluzie a realității, în cadrul căreia, se pare, nu se întâmplă nimic autentic. Eroii însă nu se mulțumesc că viața lor a fost o înșelăciune reciprocă și o autoamăgire, ei caută ceva dincolo de iluzii. Ei încearcă să adune fragmente ale realității pentru a forma un puzzle în care să apară o imagine întreagă și ușor de înțeles.

Doar cel care a trăit o iubire adevărată poate vorbi despre iubirea ratată. Iar cel care a trăit o iubire nefericită vorbind despre ea, va exprima doar o înțelegere a iubirii nefericite. Doar cel care a trăit plinătatea iubirii poate spune cum a ratat, de ce a ratat, iar această poveste va conține frumusețe, eleganță și sens.