Prea devreme bătrân, prea târziu înțelept - dr. Gordon Livingston

 

Oamenii nu sunt ceea ce gândesc, sau ceea ce zic, sau felul în care se simt. Suntem ceea ce facem. Această regulă simplă ar putea preveni o mare parte din durerea și neînțelegerea care afectează relațiile umane. Cele mai multe durereri sunt rezultatul ignorării adevărului că purtarea din trecut este cea mai de încredere prezicere a purtării de viitor.

Cele trei component ale fericirii sunt ceva de făcut, cineva pe care să-l iubești și ceva în care să speri. Dacă avem o muncă folositoare, relații încurajatoare și perspectiva plăcerii, e greu să fim nefericiți. Prin ”muncă” înțelegem orice activitate care ne dă senzația importanței personale. Iubim pe cineva atunci când importanța nevoilor și dorințelor sale se ridică la nivelul celor pe care le avem noi.

Numărul persoanelor pentru salvarea cărora ne-am sacrifica este foarte redus: copii noștri, cu siguranță; soțul/soția sau alt ”iubit”, s-ar putea. Dar dacă nu ne putem gândi la această ofrandă, cum putem pretinde că îi iubim? De cele mai multe ori, sentimentele de iubire sau de lipsă a iubirii se observă în toate felurile banale în care arătăm că un lucru contează pentru noi, mai ales în cantitatea și calitatea timpului pe care suntem dispuși să i-l acordăm.

Adesea oamenii pendulează între extremele singurătății și autoamăgirii. Undeva, la mijloc, se află cea mai mare șansă de fericire. La urma urmei, suntem îndreptățiți să primim doar ceea ce suntem pregătiți să oferim.

Când căsătoriile încep să lunece pe panta cea lungă a înstrăinării, rareori procesul este simetric. De obicei una dintre părți simte și exprimă mai puțină afecțiune și respect decât cealaltă. Aceasta pare să fie o invitație la preluarea controlului relației. Faptul că acest efort a fost încununat de succes se poate vedea atunci când unul dintre soți investește mai mult efort în împăcare și este mult mai întristat de perspectiva sfârșitului căsătoriei. Când psihoterapeutul le semnalează oamenilor că o mare parte din suferința pe care o simt nu este împărtășită de partener și că aceasta este sursa senzației lor că ”au pierdut controlul”, de obicei recunosc rapid situația grea în care se află. Este nevoie de două persoane pentru a crea o relație, dar este de ajuns una pentru a o încheia.

Controlul este o iluzie populară strâns legată de goana pentru perfecțiune. În vise am putea face lumea și oamenii din ea să se supună voinței noastre. N-ar mai fi nevoie să trecem peste diferențe, să suportăm nesiguranța eșecului și respingerii. Cu toate că am înțeles că o astfel de lume este imposibilă, uneori ne străduim din răsputeri să obținem cât de cât controlul asupra celor din jur, folosindu-ne de putere sau de manipulare. Cel mai bun lucru la care putem nădăjdui e să învățăm paradoxul perfecțiunii: în unele situații, mai ales în relațiile noastre intime, dobândim controlul doar prin renunțarea la el.

Pentru multă lume este înspăimântptoare idea că o mare parte din lucrurile pe care le face, sunt determinate de motive de care s-ar putea să nu ne dăm seama. Este tulburător mai ales când i se cere cuiva să fie atent la vise și la ”scăpările” de vorbire, pentru a înțelege gânduri și impulsuri cu care am prefera să nu ne confruntăm.

Odată ce am recunoscut că dedesubtul conștienței noastre se află o mlaștină de dorințe refulate, resentimente și motivații care ne afectează comportamentul de zi cu zi, am făcut un pas important către înțelegerea sinelui. Și aici domenște paradoxul. Dacă negăm existența unei astfel de vieți interioare, vom fi surprinși când eforturile noastre de a ne controla se vor dovedi zadarnice.

Dacă oamenii se codesc să răspundă la întrebările ”De ce?” legate de viața lor, tind să nu se descurce mai bine nici cu ”De ce nu?”. Cea de-a doua implică riscuri. Impregnate de obișnuințe și speriați de schimbare, cei mai mulți dintre noi detestăm într-o oarecare măsură riscul. În special în activitățile care ar putea implica respingere, tindem să acționăm ca și cum percepția sinelui ar fi fragilă și ar trebui protejată. Am putea crede că aceste temeri scad odată cu înaintarea în vârstă și cu acumularea de experiență; de obicei se întâmplă taman pe dos. Una din cele mai frecvente și mai importante căutări, efortul de a găsi un partener când am ajuns la vârsta medie, este pentru cei mai mulți oameni o încercare înspăimântătoare, împovărată de șovăieli și evitări.

A ne asuma riscurile necesare pentru atingerea acestui obiectiv este un act de curaj. A refuza aumarea lor, a ne proteja inimile de orice pierdere, este un act disperat.

Există multe trăsături de personalitate strâns legate de succesul academic și profesional: dăruire în muncă, atenție acordată amănuntelor, capacitatea de a-ți gestiona bine timpul, conștiinciozitatea. Persoanele care au această constelație de trăsături sunt în general studenți eminenți și lucrători eficienți. Dar poate fi greu de trait alături de ei.

Cei care cer mult de la ei înșiși au adesea standarde înalte de funcționare și pentru cei din jurul lor. Într-o situație legată de muncă, aceasta este de obicei o abordare bine adaptată. În viața personală, alcătuirea de liste, atitudinea perfecționistă, dăruirea față de muncă în defavoarea plăcerii și prieteniei, lipsa de flexibilitate și încăpățânare nu sunt la fel de potrivite și tind să-i îndepărteze pe cei care pun preț pe apropiere, destindere și îngăduință.

Caracterul efemer al lucrurilor își bate joc de noi. Eforturile noastre – să învățăm, să dobândim, să păstrăm ceea ce avem – sunt în cele din urmă zadarnice. Acesta este paradoxul ultim și determinant: Numai prin acceptarea condiției noastre de muritori putem fi fericiți în timpul care dispunem. Intensitatea legăturilor noastre cu cei dragi este legată de cunoașterea că totul este trecător. Capacitatea noastră de a trăi plăcerea necesită fie o negare sănătoasă, fie o acceptare curajoasă a poverii timpului și a perspectivei înfrângerii finale.

Oamenii confundă gândurile, dorințele și intențiile cu schimbarea reală. Această confuzie între cuvinte și fapte perturbă procesul terapeutic. Mărturisirea poate fi bună pentru suflet, dar, dacă nu este însoțită de modificarea purtării, rămâne doar o vorbă goală.

Pur și simplu dăm prea mare atenție cuvintelor – ale noastre și ale altora – și nu destulă atenție acțiunilor care ne definesc cu adevărat. Zidurile închisorii pe care ne-am construit-o singuri sunt făcute în părți egale din teama de riscuri și visul nostru că lumea și oamenii din ea se vor conforma celor mai profunde dorințe pe care le avem. Este greu să te desprinzi de o iluzie consolatoare, dar este și mai greu să întemeiezi o viață fericită pe percepții și credințe care nu corespund lumii din jur.

Dorim acceptarea unui părinte bun, expresia supremă în materie de securitate emoțională. Dacă am avut-o în copilărie, o dorim din nou; dacă, la fel ca majoritatea dintre noi, n-am avut-o, tot o dorim, ca scut într-o lume nesigură și adeasea apăsătoare. Dorința de a fi acceptați exact așa cum suntem e atât de puternică, încât uneori ne proiectăm nevoia de iubire asupra altcuiva și ignorăm faptul că nu este reciprocă. Dragostea la prima vedere e o iluzie frecventă, deși stupidă, care ne pregătește pentru dezamăgire.

Dragostea ce-i dă iubirii putere este faptul că este împărtășită. Când îl trăim singuri, sentimentul poate fi intens, ca orice formă de singurătate, dar nu sunt mari șanse să persiste sau să aibă ca rezultat vreun comportament util.

Nici un factor de nemulțumire din viața noastră nu este mai frecvent decât credința că în tinerețe ne-am ales greșit partenerul. Fantasmele generate de ea iau adesea forma unei convingeri că există undeva persoana care ne va salva cu iubirea ei. O mare parte din infedelitatea care este semnul caracteristic al căsniciilor nefericite se bazează pe această iluzie.

Infidelitatea este o expresie specific umană a spaimei și a nostalgiei. Căutarea iubirii ideale este deopotrivă infantilă și un simptom al spaimelor de la mijlocul vieții. Faptul că de cele mai multe ori nu izbutește să ne îmbunătățească viața, dimpotrivă, de obicei ne-o răvășește, nu ne împiedică să încercăm. Joan Baez cânta: ”Fugi în căutarea celui sortit...” Numele cântecului este Izvorul mâhnirii.

Chiar și în vremurile bune percepția publicului despre riscurile de a deveni victima unui delict este exagerată. Ne înarmăm împotriva unor intruși imaginari și ignorăm realitatea că membrii familiei sunt cele mai probabile victime ale armelor pe care le cumpărăm. Între timp, riscurile reale ale bunăstării noastre – fumatul, excesul de mâncare, nefolosirea centurii de siguranță, nedreptatea socială și oamenii pe care îi alegem în funcții – nu stârnesc prea multă neliniște.

Relațiile dintre noi sunt caracterizate de neîncredere. În locul sentimentului să avem o soartă comună și al ideii capitaliste că putem prospera cu toții împreună, adesea ne purtăm ca și cum viața ar fi o competiție pe care n-o putem câștiga decât pe socoteala celorlalți.

Esența temerilor pe care le avem e reprezentată de cunoașterea vulnerabilității în fața nefericirii accidentale și certitudinea caracterului nostru muritor. Dacă putem afla alinare și sens în vreo credință religioasă care ne promite viața eternă, cu atât mai bine. Dar chiar și scepticii pot învăța să savureze clipele de plăcere din scurta noastră viață. Nu negarea, ci curajul este cel care ne îngăduie să o facem. El, și faptul că nu vrem să lăsăm teama de viitor sau regretarea trecutului să golească orice bucurie clipa de față.

Este un lucru obișnuit ca oamenii să aibă pe cineva din trecut de care să își amintească cu dor și cu regret, cineva cu care compară devaforabil toate relațiile ulterioare. Această persoană poate fi unul dintre părinți, prima iubire sau un prieten pierdut. Perfecțiunea acelei persoane, la fel ca aceea dintr-un elogiu funebru, ține de memoria selectivă care nu mai poate fi testată prin contactul fizic. Ea există într-un fel de visare cu ochii deschiși care ne distrage atenția și cu care persoanele aflate în prezent în viața noastră nu se pot măsura. Problema cu nostalgia noastră după paradisurile trecute este că ne abate de la eforturile de a găsi plăcere și sens în prezent.

Dacă nu suntem în stare să vedem limpede trecutul, s-ar putea să recunoaștem că păstrarea unei versiuni romanțate este o altă modalitate de a sabota prezentul. Suntem obsedați de drumurile pe care nu am mers, mai ales de ocaziile ratate de a dobândi iubirea perfectă. Pe măsură ce îmbătrânim, trupul ne trădează, iar părerile ni se pot transforma în prejudecăți osificate. Și din această poziție avantajoasă la care nu râvnește nimeni privim în urmă la câmpiile elizee ale tinereții noastre, când ”posibilul” atârna mai greu în balanță ca ”probabilul” atunci când ne gândeam la viitor. Dorim să redobândim această stare și ne miră faptul că amintirile noastre pot fi așa o pacoste pentru prezent.

Umorul este o formă de împărtășire, un exercițiu interpersonal. A râde împreună e un fel de a spune că suntem cu toții în această luntre a vieții. Ne înconjoară marea; salvarea e nesigură; controlul e iluzoriu. Și totuși mergem mai departe – împreună.

Multe medalii pentru eroism sunt decernate  pentru ocaziile scurte în care oamenii se comportă curajos. Cei ce îngrijesc zi și noapte o persoană iubită care are un handicap se bucură rareori de recunoaștere, dar în opinia lui Livingston și-au câștigat un loc special în paradis, oricare ar fi el.

Nu e vorba doar de faptul că suntem norocoși că alții duc poveri mai grele decât noi, ci că în fiecare viață există pierderi. Felul în care reacționăm la ele este ceea ce ne definește. Niciodată nu ne lipsesc opțiunile, indiferent cât de disperată ar fi situația. Aceasta, mai mult ca orice, este treaba psihoterapiei: să dovedească empatie cu poverile pe care le duc oamenii, dar fără să cedeze în fața disperării, transmițând întodeauna convingerea că nu e totul pierdut. Încă n-am murit.

Cu siguranță, este adevărat că pentru a înțelege cine suntem trebuie să acordăm atenție istoriei vieții noastre. Iată de ce orice psihoterapie folositoare include spunerea acestei povești. Undeva, între ignorarea trecutului și lăfăirea în el există un loc în care putem să învățăm din ceea ce ni s-a întâmplat, inclusiv inevitabilele greșeli pe care le-am făcut, și să integrăm aceste cunoștințe în planurile de viitor. Desigur, acest proces necesită niște exerciții de iertare – cu alte cuvinte, renunțăm la o suferință la care sutem îndreptățiți.

Confundată de multă lume cu uitarea sau cu împăcarea, iertarea nu este nici una, nici alta. Nu este un lucru pe care-l facem pentru alții; este un dar făcut nouă înșine. Ea se află, ca orice vindecare adevărată, la intersecția dintre iubire și dreptate.

Când contemplăm inevitabilele pierderi pe care trebuie să le integrăm în viețile noastre, felul în care jelim și înțelesul pe care îl atribuim experienței noastre determină modul în care confruntăm viitorul. Obiectivul este să ne păstrăm speranța.

Mulți oameni aleg să-și întemeieze speranța pe religie. Ideea că trăim sub mâna călăuzitoare a unui Dumnezeu îndurător și că ni se promite viață veșnică este o imensă mângâiere care pentru mulți credincioși răspunde la întrebarea universală a existenței omului și celui mai scurt poem: ”Eu, de ce?” Religia oferă, de asemenea, o modalitate de a înfrunta nesiguranța și aparentul caracter accidental la pierderilor grave, întrucât atribuie un scop tuturor întâmplărilor omenești și ni se ia de pe umeri povara înțelegerii, printr-o simplă recunoaștere: căile Domnului sunt necunoscute și, în cele din urmă, milostive.

Înpăcarea cu propriul trecut este, inevitabil, un proces de iertare, de desprindere, cea mai simplă și anevoioasă dintre toate strădaniile omenești. Este deopotrivă un act de voință și capitulare. Și adesea pare imposibil, până în momentul în care îl facem.

Ca modalitate de a induce reflecția, Livingston le cere de multe ori oamenilor să-și scrie propriul epitaf. Acest exercițiu de rezumare a vieții în câteva cuvinte stârnește inevitabil uimire și antrenează în mod frecvent răspunsuri pline de umor și autodenigrare. Dr. Gordon îi încurajează pe oameni să mediteze mai mult la acest subiect, și ei încep să identifice acele aspecte ale vieții lor de care sunt mândri. De fapt, acest exercițiu ar trebui să fie cuprins în orice testament scris.