Părinții îi privează de multe ori pe copii de comuncare hrănitoare, nu din răutate, ci pentru că n-au avut niciodată experiența acestei forme de afecțiune. Ei pot învăța să comunice eficient cu copiii lor, însă doar atunci când nu le mai este frică, când se eliberează de pedagogia neagră și când sunt de partea copilului.
Comunicarea reală se bazează pe fapte; ea face posibilă transmiterea propriilor sentimente și gânduri. Din contra, comunicarea care naște confuzie se bazează pe răstălmăcirea faptelor și pe învinovățirea altora pentru propriile emoții nedorite, care sunt, de fapt îndreptate către părinții din propria copilărie. Pedagogia neagră cunoaște doar această strategie manipulatoare. Emoțiile adulților depind de propria istorie personală, ci nu de comportamentul copiilor. Iar atunci când comportamentul și neputința acestora trezesc emoții puternice în adulți, copiii nu trebuie să se simtă vinovați, nici chiar atunci când adulții încearcă să dea vina pe ei.
Maturizarea adevărată înseamnă renunțarea la negarea adevărului, înseamnă simțirea suferinței refulate, luarea la cunoștință a poveștii care corpului îi este cunoscută din punct de vedere emoțional și integrarea ei în schimbul refulării. Dacă legătura cu părinții abuzatori mai poate fi păstrată sau nu, aceasta depinde de condițiile fiecărui caz în parte. Dar ceea ce trebuie să să întâmple este ruperea legăturii maladive cu părinții internalizați din copilărie, legătură care deși văzută ca o formă de iubire, nu merită acest nume. Este alcătuită din diverse componente, precum așteptările, negarea, iluziile, obediența, frica și teama de pedeapsă.
De ce unii oameni consideră că terapiile lor au avut succes, în timp ce alții, în ciuda deceniilor de analize și terapii, rămân blocați în aceleași simptome, fără a se putea elibera de ele? Cu fiecare parcurs pozitiv, psihanalista A. Miller a constat că oamenii în cauză se eliberaseră de legătura distructivă a copilului abuzat deoarece beneficiaseră de o îndrumare care le permiseseră să își identifice povestea și să articuleze revolta lor cu privire la comportamentul părinților. Ca adulți, au fost capabili să își ia viața în propriile mâini și nu au fost nevoiți să își urască părinții. Nu la fel s-a întâmplat cu oamenii al căror parcurs în cadrul terapiei s-a oprit la nivelul iertării și care credeau că iertarea le poate aduce cu adevărat vindecarea. Aceștia au rămas captivi în poziția copilului mic, care crede că își iubește părinții, dar care se lasă întreaga viață controlat și distrus (sub forma bolilor) de către părinții internalizați. O asemenea dependență alimentează ura, care, deși refulată, rămâne activă și îndeamnă la agresiuni împotriva celor nevinovați. Urâm doar în măsura în care ne simțim neputincioși.
Există un întreg șir de informații menite să îi ajute pe oameni să redobândească sentimentul stimei de sine, dar fără a înlătura blocajele sale. Un om care nu se poate stima, care nu se poate respecta, care nu își acordă permisiunea de a fi creativ nu face aceste lucruri de bunăvoie. Blocajele sale sunt rezultatul unei istorii pe care trebuie să o cunoască pe cât de bine posibil, să o cunoască emoțional, pentru a putea înțelege cum a devenit cel prezent. Atunci când a înțeles acest lucru și a devenit capabil să simtă implicațiile poveștii (nu doar să le înțeleagă intelectual), nu mai are nevoie de sfaturi, ci doar de un martor competent care să îl însoțească pe drumul adevărului său, să îl ajute să se angajeze într-un proces pe parcursul căruia va primi, în cele din urmă mereu dorite: respectul, încrederea și iubirea de sine. Respectiva persoană trebuie să se despartă de speranța că părinții îi vor oferi într-o zi ceea ce i-au refuzat în copilărie.
Dacă în copilărie am avut de-a face cu adulți care nu au încercat niciodată să-și clarifice sentimentele, ne confruntăm adesea cu un haos care ne destabilizează puternic. Pentru a scăpa de aceste sentimente de confuzie și nesiguranță, apelăm la mecanisme de disociere și refulare. Nu simțim deloc frica, ne iubim părinții, avem încredere în ei și încercăm să fim la înălțimea așteptărilor acestora, așa încât să îi mulțumim. Abia mai târziu, la maturitate, acestă frică apare, de obicei în relație cu partenerii noștri, și atunci nu o înțelegem. Acum, ca și în copilărie, vrem să acceptăm fără obiecții condradicțiile celorlalți, pentru că dorim să fim iubiți.
Există părinți care pot iubi doar masca pe care copiii lor o afișează, de îndată ce aceștia își afișează adevăratele sentimente, părinții spun adesea: ”Aș vrea să rămâi așa cum erai mai înainte”. Corpul este cel care luptă împotriva minciunii cu o tenacitate și o perspicacitate de necrezut. Cerințele morale nu îl pot înșela și nu îi creează confuzie. Copilul mic este hrănit cu morală, primește bucuros această hrană fiindcă își iubește părinții, dar în timpul anilor de școală suferă de nenumărate boli. Adult fiind, își folosește intelectul excepțional pentru a lupta împotriva moralității convenționale, devine poate filosof sau scriitor. Dar precum în cazul lui Proust sau Nietzsche, adevăratele sentimente față de familia sa, care fuseseră acoperite de problemele medicale încă din anii de școală, au un efect de pipernicire asupra sa. Devine în cele din urmă, victima părinților, sacrificându-se pentru ideile lor de morală, deși, ca adult, întrevăzuse destul de bine minciunile ”societății”.
Copii care au crescut într-un mediu abuziv, și-au suprimat revolta împotriva cruzimii, crescând într-o ”minciună interioară”. Acest lucru poate fi observat la fiecare colț de stradă. Dacă cineva spune ”Nu îmi iubesc părinții, pentru că ei m-au umilit în permanență”, imediat va primi sfaturi: nu trebuie să nutrească sentimente de ură dacă vrea să fie sănătos; se poate elibera de acea ură doar dacă își iartă părinții; nu toți părinții sunt ideali, toți părinții greșesc câteodată.
Aceste sfaturi ni se par utile, dar se sprijină pe prezumții false, căci nu este adevărat că iertarea ne eliberează de ură, ci ea doar o acoperă și, astfel, o face (în inconștient) și mai puternică. Nu este adevărat că devenim mai toleranți odată cu vârsta. Dimpotrivă, copilul tolerează absurditățile părinților pentru că le consideră normale și nu se poate apăra în niciun fel. Abia adultul este cel care suferă din cauza lipsei de libertate și a constrângerilor, dar el resimte această suferință în relațiile cu ceilalți, cu propriii copii și partenerii. Sentimentele refulate, disociate sunt cele care ne îmbolnăvesc, nu sentimentele trăite conștient și exprimate. Din poziția adultului, simțim ură doar când rămânem blocați într-o situație în care nu ne putem exprima liber sentimentele. Această dependență este cea care ne face să începem să urâm. De îndată ce o învingem (și cel mai adesea, ca adult, o putem învinge), de îndată ce ne eliberăm de această sclavie, nu vom mai simți ură. Dar atunci când ura este prezentă, nu ne folosește la nimic să o cenzurăm. Trebuie să înețlegem motivele care o generează, dacă dorim să alegem comportamentul care îl eliberează pe om de dependența pe care această emoție o generează.
Ruperea sau păstrarea contactului cu părinții nu este un factor decisiv. Procesul de desprindere, drumul de la copil la adult, se desfășoară în interiorul nostru. Eliminarea oricărui contact este, câteodată, singura cale de a-ți împlini nevoile. Legătura poate fi păstrată dacă ea pare să aibă în continuare un sens, dar doar după ce ne-am clarificat ce putem suporta și ce nu, după ce suntem capabili să evaluăm cum am fost afectați, care au fost consecințele pentru noi.
Cu riscul de a pierde total accesul către sine însuși și de a funcționa doar purtând masca unei false personalități, apelăm la droguri, la alcool, la medicamente. Dependența de substanțe poate avea efecte catastrofale tocmai că ea blochează drumul către adevăratele emoții și sentimente. Drogul ne poate provoca sentimente de euforie, care stimulează creativitatea limitată de copilăria îngrozitoare, dar corpul nu poate tolera toată viața această îndepărtare de sine. Am văzut la Kafka și la alții că virtuțile creatoare, precum scrisul sau pictatul, ne pot ajuta să supraviețuim o vreme, dar acestea nu deschid drumul pierdut, în urma abuzurilor din copilăria timpurie, către adevărata sursă a vieții unui om, atâta timp cât el se teme de istoria sa. Probabil că temelia dependenței se toarnă la începutul vieții, la fel ca temelia bulimiei sau altor deviații alimentare. Corpul indică în mod clar că, atunci când era o ființă foarte mică, avea nevoie (în trecut) de ceva urgent, dar mesajul va fi interpretat greșit atâta vreme cât emoția este respinsă. În consecință, suferința copilului mic este înregistrată în mod fals ca o nevoie curentă și toate încercările de a o elimina dau greș. Căci astăzi, adulți fiind, avem nevoi diferite și le putem împlini pe multe dintre ele dacă nu mai sunt cuplate cu cele vechi.
Auzim destul de rar povești cu final fericit, dar ele se pot înmulți de îndată ce vom fi capabili să înțelegem că părinților care ne-au provocat răni grave nu le datorăm recunoștință și nici sacrificii. Sacrificiile sunt făcute pentru niște fantome, părinții ideali, care în fond nu există. De ce continuăm să ne sacrificăm pentru niște fantome? De ce ne agățăm de relații care ne amintesc de chinurile noastre? Deoarece sperăm că acest lucru se va schimba într-o zi dacă vom găsi cuvântul potrivit, dacă vom adopta atitudinea corectă, dacă vom arăta înțelegerea potrivită. Dar asta înseamnă să ne dăm din nou peste cap, așa cum o făceam în copilărie, pentru a primi iubire. Astăzi din poziția adulților, știm că eforturile noastre vor fi exploatate și că nu am primit iubire în adevăratul sens al cuvântului.
Relațiile care se bazează pe o comunicare la nivelul măștilor nu pot fi schimbate, ci rămân ceea ce au fost dintodeauna: o lipsă de comunicare. Doar când ambele părți reușesc să își recunoască sentimentele, să le trăiască și să le exprime fără teamă este posibilă o relație autentică. Este frumos și înălțător când acest lucru are loc, dar se întâmplă rar, deoarece frica ambelor părți de a renunța la obișnuita fațadă sau mască împiedică angajarea într-un dialog autentic.
Sentimentele pozitive dobândite în mod artificial au o viață scurtă, ne lasă în starea copilului, cu așteptările sale copilărești ca părinții să ne arate într-o zi părțile bune și să nu mai trebuiască să simțim mânie sau frică față de ei. Dar noi trebuie (și putem) să ne eliberăm de aceste așteptări infantile iluzorii dacă vrem să devenim adulți și să trăim în realitatea prezentă. Aceasta presupune și faptul că avem voie să trăim emoțiile negative și să le tranformăm în sentimente pline de sens, în măsura în care determinăm cauzele reale și nu încercăm să le facem să dispară cât mai repede posibil. Emoțiile trăite nu durează o veșnicie. (Ele pot totuși să elibereze, în acest scurt timp, energiile blocate.) Ele își fac cuib în corpul nostru doar atunci când sunt reprimate.
Masajul de reaxare și alte terapii corporale pot să aducă temporar o mare ușurare prin faptul că mușchii și țesuturile sunt eliberate de presiunea emoțiilor refulate, tensiunile sunt reduse, iar durerile pot dispărea. Dar această presiune se poate instala din nou atunci când cauzele acestor emoții rămând necunoscute din cauza faptului că frica de pedeapsă este încă foarte puternică în noi, și de aceea ne este frică să nu ne supărăm părinții. La fel de ineficiente sunt și foarte recomandatele exerciții de ”eliberare” a mâniei, de la bătăile cu pernele până la box, atâta vreme cât persoanele împotriva cărora se îndreaptă această mânie sunt protejate.
I. ”Iubirea” copilului abuzat în trecut față de părinții săi nu este iubire. Este o legătură împovărată de așteptare, de iluzii și negări, care solicită un preț prea mare de la toți cei implicați.
II. Prețul pentru această legătură este plătit, în primul rând, de următoarea generație de copii, care cresc în spiritul minciunii, pentru că sunt supuși unui tratament considerat de părinți a fi ”spre binele lor”. Persoana plătește adesea, pentru negarea sa, cu probleme serioase de sănătate, deoarece ”recunoștința” ei se află în contradicție cu ceea ce corpul său știe.
III. Eșecul frecvent a numeroase terapii poate fi explicat prin faptul că foarte mulți terapeuți sunt prinși ei înșiși în mrejele moralei tradiționale. Dar, deoarece mesajele terapeuților sună foarte asemănător cu cele primite în copilăria clientului de la părinții acestuia, deși adesea formulate mai prietenos, clientul are nevoie de mult timp pentru a observa pedagogia din spatele discursului terapeutic. Atunci când o recunoaște, el nu poate părăsi pe terapeut, pentru că între timp s-a dezvoltat o nouă legătură toxică. Pentru client, terapeutul a devenit mama, deoarece în această nouă relație a învățat să simtă. Așa că este posibil ca el să aștepte în continuare salvarea din partea terapeutului, în loc să își asculte corpul, care îi acordă ajutor prin semnalele sale.
IV. Însă, dacă, de exemplu, clientul are șansa de a fi însoțit de un martor competent, el își poate trăi și înețelege frica de părinți și începe să rupă treptat legătura distructivă. Reacțiile pozitive ale corpului nu se vor lăsa mult timp așteptate, mesajele sale vor deveni tot mai inteligibile și trupul va înceta să vorbească prin intermediul unor simptome misterioase.
Frica de suferința trăită în copilărie poate fi sesizată în supunere dogmatică, cât și în cinism, în ironie și în alte forme ale disocierii de sine care, printre altele, adoptă forma literaturii sau a filosofiei. Dar, în cele din urmă, corpul se revoltă. Chiar și atunic când se lasă domolit prin intermediul drogurilor, al țigărilor și al medicamentelor, de obicei corpul are ultimul cuvânt, deoarece el observă autoamăgirea mai repede decât rațiunea noastră, mai ales atunci când aceasta din urmă a fost învățată să funcționeze cau un sine înstrăinat. Putem să ignorăm mesajele corpului, dar revolta sa merită să fie luată în considerare, căci limbajul corpului reprezintă expresia autentică a sinelui nostru adevărat și puterea vitalității noastre.
Notă: Alice Miller vorbește despre părinții internalizați, foarte rar despre părinți reali și niciodată despre părinții ”răi”.
