În romanul Însinguratul, Eugène Ionesco înfățișează un bărbat de treizeci și cinci de ani, aparent fără calități speciale. Munca îl plictisește și viața i se rezumă la foarte puține lucruri. Acest om nu încetează să se uimească de ceilalți oameni care continuă să se agite, să lupte, să iubească, să creadă în timp ce el își trăiește o viață de rutină după ce primește o moștenire ce-l scutește de griji.
Dar urmează plictiseala, neurastenia, asfixia, angoasa existențială, frica de a muri, eul care se dezlănțuie, sentimentul permanent de irealitate, greața vidului, greața preplinului, prăbușirea în neant. Personajul trăiește un șoc nervos: lumea devine de carton, totul se dezagrega, totul amenința să se scufunde într-o nimicnicie oarecare. Personajul are atunci un sentiment de neputință, oamenii i se par închiși în sicrie de sticlă invizibilă, el se simte prăbușit într-o lume care se prăbușise, unul dintre punctele luminoase ale unei jerbe de artificii.
Între toate aceste zguduiri la care nu poate răspunde decât cu îngrijorare și o nevoie nesățioasă de a cunoaște, știind în același timp că nu este nimic până la urmă care să poată fi cunoscut; eroul coboară într-un abis unde alcoolul îi permite să evite cămașa de forță. Nu pentru că ar fi nebun, ci pentru că luciditatea lui este extraordinară.
Protagonistul romanului este reprezentarea omului absurd, modern, pasiv, a omului pus în fața condiției existențiale. Confruntat cu conștientizarea condiției sale, acesta ia în considerare așteptarea, favorizează inacțiunea. Cu toate acestea, crede că trebuie să-și justifice existența, dar crede că eliberarea trebuie făcută individual. Prin urmare, el renunță la muncă și se izolează pentru a începe o căutare metafizică, deoarece crede că doar o putere superioară este capabilă să schimbe lucrurile, iar această putere se va manifesta și în viziunea de la finalul romanului.
Întins pe patul meu priveam dulapul cu cele două uși batante, așezate pe peretele din fund. Ușile batante s-au deschis. Păreau două porți mari. N-am mai văzut nici hainele, nici lenjeria. Numai zidul gol. Zidul dispăru la rândul lui. Cele două batante, dechise larg, se tranformară în două coloane aurite suspendând un fronton foarte înalt. În locul peretelui, încet prindeau contur, imagini. Deveniră foarte luminoase. Apăru un arbore cu o coloană de flori și frunze. Apoi un altul, un altul, mai mulți. O alee largă. În fund, o lumină mai puternică decât lumina zilei. Această lumină s-a apropiat, a invadat totul. Cum puteau să încapă toate astea în camera mea. Erau mult mai mari decât camera mea. Nu simțeam vântul care făcea să freamete ramurile și florile albastre și albe. Așa, ca o briză ușoară. A apărut o câmpie. Cât de frumoasă era iarba! Pentru cine erau pășunea, grădina, lumina asta? Arborii bine aliniați se întindeau până foarte departe. În mijloc, în prim plan, răsări un arbore. Un arbore sau un tufiș mare? În dreapta lui, în stânga mea, o scară de argint care atârna la un metru de sol se pierdea în cerul albastru. De teamă ca toate acestea să nu dispară le-am privit îndelung, nu îndrăzneam să mă ridic, să mă apropiu. Lumina era foarte puternică, dar nu mă jena la ochi. Treptele străluceau. Grădina s-a apropiat de mine, m-a înconjurat, făceam parte din ea, eram în mijlocul ei. Au trecut ani sau secunde. Scara s-a apropiat. Se menținu deasupra capului meu. Au trecut ani s-au secunde.
Totul se îndepărtă, păru să dispară, să se topească. Dispăru scara, apoi tufișul, apoi arborii. După aceea coloanele cu arcul triumfal. Ceva din această lumină care mă pătrunsese a rămas.
Am luat asta drept un semn.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu