Augustus de John Williams

Augustus este un roman amplu ce reface o epocă, epoca împăratului Caius Octavius Cezar Augustus, un personaj fascinant, un portret reconstiuit, parte, din documente istorice, parte, produs al imaginației excepționalului scriitor John Williamns, autorul capodoperei Stoner. O narațiune complexă ce descrie evoluția personajului istoric, Caius Octavius, de la începuturile sale de june timid și traseul său plin de curaj ca împărat al lumii.

Cariera sa politică se datorează unchiului său, Iulius Cezar, care insistă ca acesta să părăsească Roma pentru a-și desăvârși studiile și a-și cultiva valorile umaniste într-o atmosferă spartană și disciplinată cu cei ma erudiți învățați din Apollonia.

În acest traseu Octavius îi are ca însoțitori pe trei prieteni: Marcus Agrippa – un tânăr voinic, lent și reținut, cu o figură mai degrabă de țăran, care se dovedește cel mai capabil dintre prietenii săi; Salvidienus Rufus – un tip subțire, impetuos și vesel și  Caius Mecena – un tânăr masiv și în același timp sprintem, puțin afectat.

Octavius este privit cu neîncredere de prieteni și rivali, Caius Mecena îl descrie în una din scrisorile sale ca având ”o figură prea delicată ca să poată primi loviturile sorții, prea neîncrezător în sine ca să obțină ceva de la viață, cu o voce prea blândă ca să poată rosti cuvintele dure ce trebuie să se audă din gura unui conducător”.

La scurt timp Iulius Cezar e asasinat, iar Octavius este pus în fața unei alegeri, fie acceptă moștenirea unchiului său ce include un titlu grandios, putere și o avere notabilă dar și o societate romană bântuită de haos, injustiție, dușmănie și ipocrizie; fie alege traiul pașnic, o viață dedicată studiului și siguranța la Puteoli,  alături de familia sa afectuoasă.

Octavius merge la Roma la funeralii, unde ține un discurs îndurerat în forum, în pofida precauțiilor oamenilor de la putere ca nu cumva discursul să poarte un caracter politic [Ai auzit tu vreodată un discurs care să nu fie politic? –se  întrebă Marcus Antonius în una din scrisori].

Marcus Antonius îl percepe pe Octavius ca o piedică în calea atingerii propriilor ambiții prădătoare, complotează împortiva acestuia, îi îngrădește dreptul de a intra în posesia moștenirii și îi blochează orice privilegiu din partea Senatului.

Totuși, Octavius reușește să facă din dușmani prieteni prin grațiere sau înrudire. Câștigă notorietate în rândul senatorilor datorită recunoașterii autorității Senatului. Simpatia poporului o dobândește prin dedicația manifestată interesului superior al acestuia. Slujirea credincioasă și loialitatea soldaților grație corectitudinii acțiunilor sale.

Octavius Augustus e împăratul care a iubit Roma mai mult decât puterea, poetul Horațiu menționa că ”numai cel ce disprețuiește puterea ar fi putut-o folosi atât de bine”. În situații de restriște care puneau în pericol stabilitatea statului, a avut prestanța unor decizii curajoase și, dacă era cazul, radicale. Virtuți precum prestigiul, onoarea și datoria au primat interesului și dorințelor persoanale, iar acest lucru l-a cerut și de la membrii familiei sale care i-au îndeplinit condiționalitățile fără protest deși, deseori, opuse voinței lor sau, mai mult, în detrimentul fericirii lor.

Pentru Augustus puterea a servit drept instrument pentru a reda ordinea unei Rome decăzute și a o transforma în cel mai înfloritor stat din câte a cunoscut istoria până atunci. Succesul lui Octavius a constat și în înțelegerea fină a firii umane. Acesta acorda, fără rezerve, credit deopotrivă oamenilor demni, dârzi, slabi, cruzi sau trufași pentru că credea în bunătatea și capacitatea de tranfigurare pozitivă a omului și astfel a făcut din oameni filoane de forță.

Augustus avea conștiința că nici un triumf nu poate furniza satisfacții durabile, că orice înfăptuire oricât de măreață e perisabilă și viața nu e decât o comedie penibilă. Acesta ajunge la capătul zilelor sale să-și dea  seama ” că nu e cine știe ce realizare să cucerești lumea, iar să o stăpânești, nici atât”.

Și încă ceva, Augustus iubea poeții, iată un fragment confirmativ:

”Bănuiesc că i-am admirat mereu pe poeți pentru că mi s-au părut oamenii cei mai liberi și, ca atare, cei mai afectuoși de pe lume și m-am simțit apropiat de ei fiindcă am văzut în îndatoririle pe care și le impuneau o oarecare asemănare cu sarcina pe care eu singur mi-o asumasem mai mult timp în urmă.

Poetul contemplă haosul experineței, confuzia hazardului și incomprehensibilele tărâmuri ale posibilității – cu alte cuvinte, lumea cu care convețuim cu toții atât de intim, încât puțini ne dăm osteneala s-o studiem îndeaproape. Rodul acestei contemplații este descoperirea sau inventarea unui mărunt principiu al ordinii și armoniei, care să poată fi izolat de dezordinea ce îl ascunde, și supunerea acestei descoperiri la legile poeziei, care o fac în sfârșit posibilă. Nici un general nu își dispune armatele în formațiunile lor complicate cu atenția cu care își așează poetul cuvintele ca să respecte rigorile metrice, nici un consul nu își aliniază facțiunile una împotriva alteia, ca să-și atingă scopurile, cu șiretenia cu care își cumpănește poetul un vers ca să exprime adevărul pe care îl are de spus și nici un Împărat nu își organizează vreodată părțile risipite ale lumii stăpânite de el pentru a forma un întreg cu grija cu care își ordonează poetul detaliile poemului său pentru ca o altă lume, poate mai reală decât cea pe care o locuim vremelnic, să se înfiripe în universul minților oamenilor.

Destinul meu a fost să schimb lumea, cum am spus și mai devreme. Poate ar fi trebuit să spun că lumea a fost poemul meu, că mi-am asumat sarcina de a-i ordona părțile, ca să fac din ele un întreg, de a subordona facțiunile acestui scop și de a împodobi acea lume cu farmecele potrivite valorii ei. Și totuși, dacă voi fi reușit să fasonez un poem, acesta nu va dăinui prea mult. Când a murit Virgiliu, m-a implorat cu tărie să distrug marele său poem. A zis că nu era terminat și că era imperfect. Asemenea unui general care își vede o legiune învinsă și nu știe că celelalte două au ieșit victorioase, s-a crezut un ratat, deși nu există nicio îndoială că poemul lui despre întemeierea Romei va dăinui mai mult decât Roma însăși și în mod cert va dura mai mult decât biata mea creație. Nu am distrus poemul și nici nu cred că Virgiliu și-a închipuit că o voi face. Timpul va distruge Roma.”