Alexis Zorbas de Nikos Kazantzakis

 

Dacă o persoană ca Alexis Zorbas nu a existat, atunci Nikos Kazantzakis a trebuit să o inventeze. Fiecare intelectual, în căutarea sensului existenței, se împinge inevitabil în jungla abstracțiilor, iar de acolo nu se poate ieși decât revărsând în sine un suflu de realitate, a cărei personificare în această carte este Zorbas. Grecul Zorbas este alter ego-ul povestitorului, plin de idei și vexații ale unui om în floarea vârstei (treizeci și cinci de ani), a cărui problemă este că nu poate ieși din lumea iluzorie.  

Pentru a începe o viață normală, eroului romanului îi lipsește determinarea. Cărțile îi împodobesc temporar viața, dar nu îi umplu golul din suflet. Literatura nu-i oferă răspunsuri la întrebările de care este copleșit. Este prea departe de viața reală, se simte ca un străin. Pentru a începe să se bucure de fiecare zi pe care o trăiește, are nevoie de energia lui Zorbas, acest suflet tânăr care este înțelept în felul lui, în ciuda faptului că nu citește cărți.

 Kazantzakis nu poate fi numit un cartof de canapea. A vizitat multe țări ale lumii și în viața reală a fost departe de imaginea personajului principal. Putem spune că într-un fel era o fuziune a unei persoane livrești și energice. Doi antipozi au reușit cumva să se înțeleagă. Zorbas l-a învățat multe pe protagonist. Cu toate acestea, este foarte greu să te schimbi.

Când eram mic, fusesem cât pe-aici să cad în fântână; când am crescut, era cât pe ce să cad în cuvântul ”veșnicie”; și în multe alte cuvinte: ”dragoste”, ”speranță”, ”patrie”, ”Dumnezeu”. În fiecare an mi se părea că mă salvam și înaintam. Nu înaintam, de fapt: schimbam doar cuvântul și asta numeam eu salvare.

În general, se simte că autorul are o relație dificilă cu femeile, textul său este plin de un vocabular perinatal și sexual, pe lângă expresia de „avort spiritual”, vorbește  în permanență despre naștere, sarcini, „pântec” și „lumbi”, iar cuvinte precum „cățea” și „curvă” se găsesc de zeci de ori în text, și nu neapărat în relație cu femeile - aceasta este „viața” și „destinul” și „pământul”. Intelectualul sublimator este incapabil să se abțină de la asocieri obsesive, așa că umple fiecare paragraf cu pofta sa latentă. Totodată, alături de el se află eternul îndrăgostit Zorbas cu conceptul său despre sexul slab, și anume: nu poți jigni o femeie cu un refuz, chiar dacă este bătrână și urâtă.

Africa adoră șarpele, fiindcă atinge țărâna cu tot trupul și astfel află toate tainele pământului. Le află pipăind cu burta, cu coada, cu părțile cele mai sensibile, cu capul. Atinge, se amestecă, devine una cu maica tuturor, pământul. La fel era și Zorbas. Noi, intelectualii, suntem păsări zăltate ale văzduhului.

Zorbas este viața însăși în aspectul ei masculin și activ. Este și naiv și sofisticat, nu face distincție între bine și rău și trăiește în momentul prezent, iar când îi lipsesc cuvintele, dansează. „Aici și acum”, fără îndoială, ar putea fi numit credo-ul de viață al acestui grec spontan. A citit o singură carte despre Sinbad marinarul, rătăcește și el în amurgul ideilor sale, țesându-și poveștile cu naivitatea unui țăran. Cu naivitate, care uneori este extrem de perspicace. Cu conceptul de patrie, care i se pare o fiară, poftind sângele tuturor. Dragostea și furia, viața și moartea se înlocuiesc, iar Zorbas, ca un mânz jucăuș, dornic de dragoste, vin, femei, muzică și dans, și chiar muncă, ne conduce pe drumuri bătătorite, dar numai ca să ne provoace, să ne ridice deasupra cotidianului, banalului. Acesta lucrează, iubește, urăște, suferă, mănâncă, bea, vorbește, joacă santuri, ca pentru prima și ultima dată în viață. A fi liber. Și reușește. Iar cu noi cum rămâne? Trebuie doar să recunoaștem că nu suntem liberi.

 ”Frânghia cu care ești legat poate fi puțin mai lungă decât a celorlalți, atât.”

Recenzie publicată în revista Webcultura