Oamenii spun adesea că istoria se repetă, dar istoria, cel mult, rimează, așa cum spunea Mark Twain. Încearcă
lucruri similare în momente diferite, dar detaliile nu sunt niciodată aceleași.
Totul evoluează. Suntem ființe sociabile. Lucrăm fără întrerupere pentru a-i
surprinde pe ceilalți. Oamenii caută să-i uimească pe ceilalți, să le trezească
admirația, surpriza, uimirea. Așa creăm legături unii cu alții, și asta e ceea
ce căutăm unii la alții.
De obicei ne imaginăm că invenția apare dintr-o străfulgerare, într-un
moment Evrika ce-l conduce pe inventator la o revelație uimitoare. În realitate,
salturile mari în tehnologie au rareori un punct precis de origine. La început
forțele care precedă invenția de-abia încep să se alinieze, adesea
imperceptibil, așa cum converge un grup de oameni sau de idei, până când, în
decurs de luni sau ani (sau decenii), câștigă în limpezime sau elan, precum și
ajutor din partea altor idei și altor actori.
Creativitatea nu răsare din neant. Învățăm din experiența noastră și din
materia primă din jurul nostru pentru a remodela lumea.
În 1907, într-un mic atelier din Paris, un tânăr pictor pe nume Pablo
Picasso își aranjează șevaletul. Are de gând să lucreze la un proiect
provocator: portretul prostituatelor dintr-un bordel. Picasso începe să
schițeze cu cărbunele capete, corpuri, fructe. Încearcă diferite ipostaze și
aranjamente, eliminându-le pe cele mai multe. După sute de schițe își așterne
lucrarea pe pânză. La un moment dat își invită prietenii să vadă ce a pictat
până atunci; reacția lor îl dezamăgește atât de mult încât pune pictura
deoparte. După câteva luni se întoarce la ea, lucrând în secret.
Picasso vede portretul prostituatelor ca pe o ”exorcizare” a felului în
care picta înainte: cu cât lucrează mai mult la el, cu atât se îndepărtează mai
mult de lucrările sale anterioare. Când invită
din nou diverse persoane să-i vadă pictura, reacția acestora este și mai
ostilă. Prietenii pictorului îl evită, temându-se că și-a pierdut mințile. Descurajat,
Picasso rulează pânza și o pune în dulap.
Așteaptă nouă ani înainte de a o prezenta în public. În toiul Primului
Război Mondial, pictura este în sfârșit expusă. Curatorul – îngrijorat că
publicul s-ar putea simți ofensat – schimbă titlul picturii din Le Bordel d’Avignon într-unul mai
benign, Les Demoiselles d’Avignon. Pictura
are o receptare amestecată; un critic remarcă faptul că ”cubiștii nu așteaptă
să se termine războiul pentru a reîncepe ostilitățile împotriva
bunului-simț...” Istoricul de artă John Richardson scrie mai târziu că
Domnișoarele a fost cea mai originală din ultimii șapte sute de ani.
Ce anume a făcut ca pictura lui Picasso să fie atât de originală? A
schimbat țelul la care aspiraseră pictorii europeni de sute de ani: pretenția
de a reprezenta cu adevărat viața. În mâinile lui Picasso, membrele sunt
răsucite, două dintre femei au fețe ca niște măști și cele cinci figuri par să
fi fost pictate în cinci stiluri diferite. Aici, oamenii nu mai arată pe
de-a-ntregul a oameni. Pictura lui Picasso a demolat simultan noțiunile
occidentale de frumusețe, bună-cuviință și veridicitate. Domnișoarele au ajuns să reprezinte cea mai aprigă lovitură primită
vreodată de tradiția artistică.
Chiar și pentru o lucrare de asemenea originalitate se poate reconstitui o
genealogie. Cu o generația înainte de Picasso, artiștii progresiști începuseră
să se îndepărteze de hiperrealismul curentului francez al secolului XIX-lea. În
special Paul Cezanne, care a murit cu un an înainte de a fi pictate
Domnișoarele, spărsese planul vizual în forme geometrice și pete de culoare.
Pictura sa Mont Sainte-Victoire
seamănă cu un mozaic. Picasso spunea mai târziu că Cezanne a fost ”singurul lui
maestru”.
Alte trăsături ale Domnișoarelor au fost inspirate de o pictură aflată în
proprietatea unuia dintre prietenii lui Picasso: piesa de altar Viziunea apocaliptică a lui El Greco,
din secolul XVII-lea.
Picture lui Picasso a
inclus și alte influențe exotice. Cu câteva decenii mai devreme, Paul Gaguin
încălcase convențiile, abandonându-și nevasta și copiii și plecând în Tahiti.
Trăind în Edenul său privat, Gaguin a încorporat arta indigenă în picturile și
sculpturile sale de lemn. Picasso a obsevat acest lucru. Richardson scria:
”Sculptura iberică a fost în mare parte descoperirea lui Picasso. Nici un alt
pictor nu a revendicat-o.”
În timp ce Picasso lucra la Domișoarele, la muzeul din
apropiere a avut loc o expoziție de măști africane. Fără îndoială, există o asemănare de netăgăduit între măștile
africane și una dintre trăsăturile cele mai radicale ale picturii: fețele ca
niște măști a două dintre prostituatele sale.
Picasso a exploatat material
brută din jur și, făcând aceasta, a fost capabil să ducă cultura din care
provenea undeva unde nu ajunsese niciodată înainte. Dezvăluirea influențelor
lui Picasso nu îi diminuează în niciun fel originalitatea. Toți ceilalți au
avut acces la aceleași surse ca și el. Însă numai el a strâns aceste influențe
la un loc pentru a crea Domișoarele.
S-ar putea crede că mințile creative folosesc o
multitudine amețitoare de metode pentru a înnoi lumea din jurul nostru.
Autorii propun un cadru care să împartă peisajul operațiunilor cognitive în trei
strategii de bază: deformarea, fragmentarea și mixarea. Aplicând acest software
cognitiv la tot ce ne înconjoară, producem valuri de lumi noi.
Deformarea este
reconstruirea unui prototip existent, care deschide un izvor de posibilități
prin alterarea dimensiunii, formei materialului, vitezei, cronologiei și așa
mai departe.
Fragmentarea ne permite
să luăm ceva solid sau continuu și să-l dezmembrăm în piese pe care le putem
manevra. Creierul împarte lumea în unități care pot fi apoi reconstituite și
remodelate.
Prin facilitarea
încrucișării unor linii de gândire diferite în moduri noi, mixarea este un
puternic motor al inovației.
Omenirea se reînnoiește
permanent prin fragmentarea a ceea ce este considerat bun: telefoanele cu disc
s-au transformat în telefoane cu butoane, care s-au transformat în telefoane
celulare asemănătoare unor cărămizi, apoi telefoane mobile cu clapă și apoi în
telefoane inteligente.
Generarea de opțiuni
reprezintă piatra de temelie a procesului creativ. Picasso a fact cincisprezece
variante ale picturii lui Delacroix Femeile
din Alger, douăzeci și șapte de variante ale picturii lui Manet Le Dejeuner sur l’herbe și cincizeci și
opt de variante ale picturii lui Valezquez Las
meninas.
Un trilion de specii
diferite locuiesc pe planetă. Iar marele success al Mamei Natură se reduce la
un principiu: înmulțește opțiunile. Nu se poate ști niciodată dinainte ce anume va
funcționa într-un ecosistem nou (gheare? aripi? detector de căldură? platoșe osoase?),
așa încât testează o imensitate de mutații ca să vadă care dintre ele corespund
cerințelor. Numărul de specii care există astăzi reprezintă mai puțin de 1% din
totalul celor care și-au încercat norocul. Și, după unele predicții, până la
50% dintre animalele și plantele existente astăzi vor dispărea până în anul
2100. De la pasărea Dodo la plesiosauri și mamuți, multe idei bune pur și
simplu nu au răzbit.
La fel se petrec
lucrurile în lumea artelor, științei, și companiilor. Cele mai multe idei nu-și
vor găsi punctul de sprijin în terariul social al momentului, făcând ca
diversificarea continua să fie singura strategie de succes.
Creierile ating maximum
de creativitate atunci când schimbă siguranța pe surpriză și rutina pe
necunoscut. Dar acele salturi mintale vin cu un cost: sunt riscante. Nu poți
încerca ceva fără precedent fiind totodată sigur pe rezultate.
Rezultatul creativ implică,
de obicei, multe încercări eșuate. Drept urmare, în istoria umanității ideile
noi au prins rădăcini în mediile în care greșelile erau tolerate.
Să analizăm misiunea
grea a lui Thomas Edison. Una dintre problemele care au zădărnicit eforturile
timpurii de a inventa becul cu lumină incandescentă a fost legată de filament,
care fie se ardea prea repede, fie ardea prea inegal. ”Răscolind prin magazia
naturii”, a încercat diferite plante, pasta de lemn, celuloza, pasta de fluor,
fibra de hârtie și celuloza sintetică. A îcercat să înmoaie filamentele în kerosen
și să le carbonizeze cu hidrocarburi gazoase. În cele din urmă s-a oprit la
bambusul japonez ca alegere optimă. Edison spunea mai târziu: ”Nu exagerez când
spun că am construit 3.000 de teorii diferite în legătură cu iluminatul
electric, fiecare dintre ele rezonabilă și, aparent, potențial adevărată.
Totuși, numai în două cazuri experimentele au demonstrate adevărul teoriei
mele”.
Schimbările permanente
au un avantaj surprinzător: ele sparg osificarea cognitivă. Prin analogie, un
consilier marital îți va spune că relațiile au de suferit dacă partenerii se
obișnuiesc unul cu altul și nu-și mai acordă atenție: rutina se înrădăcinează și
este mai greu să te abați de la ea. Fie că apare la locul de muncă sau acasă,
schimbarea poate fi perturbatoare. Dar e greu să-ți păstrezi o gândire
proaspătă fără ea.
O cultură a schimbării
poate fi cultivată prin schimbarea birourilor, reconfigurarea încăperilor,
modificarea regulamentelor cu privire la pauze sau inversarea echipelor. Dar nu
bateți totul în cuie, pentru că modelul care funcționează astăzi s-ar putea să
nu mai fie bun peste cinci ani. Scopul unei corporații creative este să scape
de suprimarea prin repetiție, să înmulțească opțiunile și să renunțe la ceea
ce merge bine cu mult înainte ca acel lucru să înceapă să se uzeze. Inovația este
activată de spargerea rutinei.
Într-o lume în care
este dificil să prevezi viitorul, multe idei se zbat să rămână la suprafață. Chiar și cele perfect
funcționale pot să se demodeze rapid. Există forță în diversificare și
receptivitate. Astfel, strategia companiilor creative este să multiplice
ideile, să le elimine pe cele mai multe dintre ele și să nu se teamă niciodată
de schimbare.
Pentru a produce o
societate viguroasă de adulți creativi,
este crucial să inspiri asumarea riscurilor de către elevi care să nu se teamă
de răspunsurile greșite. În loc să-i punem pe copiii noștri să-și investească
tot capitalul intelectual în valorile cele mai sigure ale vieții, un
portofoliu mental de succes ar trebui să conțină investiții mai speculative.
Creativitatea nu este
un sport cu spectator. Expunerea și performanța sunt valoroase, dar nu este suficient
să asculți Beethoven și să joci Shakespeare. Elevii trebuie să pătrundă pe
terenul de joc și să facă ei înșiși deformări, fragmentări și mixări.
Prea adesea educația se concentrează pe o
privire retrospectivă asupra cunoașterii primare și rezultatelor stabilite. Ar trebui
să privească și înainte, spre lumea pe care copiii noștri o vor proiecta, construi
și locui. Așa cum scrie psihologul Stephen Nochmanovitch: ”Educația trebuie să
folosească strânsa legătură dintre joc și exploarare; trebuie să existe
libertatea de a exploara și a se exprima. Trebuie să existe o validare a
spiritului explorator care, prin definiție, ne scoate din ceea ce s-a mai
încercat și testat din omogenitate.”
Oamenii acționează adesea în cadrul aceleiași constrângeri a lumii închise. Avem tendința
de a presupune că, indiferent de ceea ce știm, în esență aici iau sfârșit
lucrurile. Viitorul este imaginat ca fiind foarte asemănător prezentului, chiar
dacă limitările acestei abordări sunt evidente când aruncăm o privire spre
trecut.
Terenul de mâine este pregătit de astăzi. Următoarele mari idei vor veni din deformarea, fragmentarea și mixarea a ceea ce ne înconjoară acum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu