Revoluția iubirii: o altfel de poveste despre atașament și relații - Gáspár György

 

Cel mai important lucru în toate relațiile umane este comunicarea. Însă oamenii nu mai comunică, nu se mai așază unul lângă altul să vorbească și să asculte. Ei merg la cinema, se uită la televizor, ascultă radioul, își updatează stasus-urile pe internet, dar aproape niciodată nu mai vorbesc unul cu celălalt.

Ființa umană este programată genetic pentru a fi și a trăi în relație. Legăturile interpersonale nefiind opționale, acestea ne ghidează spre a găsi sensul vieții și a descoperi că blocajele sau pierderile relaționale activează la fel de multă durere și suferință ca orice leziune fizică provocată la nivelul corpului. Relațiile ne dor uneori, ne pun față-n față cu cele mai dificile episoade de viață, dar nu avem altă soluție decât să le descoperim secretul și să învățăm a le vorbi limbajul.

Iubirea adevărată nu este doar un simțământ puternic, ci este și o decizie, o promisiune și o succesiune de comportamente de grijă, respect și bunătate umană. Dacă iubirea ar fi doar o emoție, aceasta nu ar deține puterea pe care de altfel o are, deoarece un simțământ apare și dispare – așa cum vin și trec norii pe cer. Pentru a rămâne împreună la bine și la greu este important să vedem iubirea mai degrabă ca un mix de emoții, gânduri, angajamente și acțiuni. Ceea ce înseamnă că simțămintele, într-o primă fază, doboară zidurile care până atunici existau  între doi oameni străini, însă e nevoi de angajament pentru a clădi siguranța personală și relațională și de voință pentru a acționa conștient și intenționat, chiar și atunci când emoțiile sunt amorțite sau învălmășite.

Nu este simplu nici să iubești și nici să te lași iubit. Este ușor să te îndrăgostești, dar să iubești înseamnă să renunți la control, să presupui mereu că celălalt are intenții bune, să nu confunzi suferința cu răutatea, să riști a da fără siguranța că ai să primești, să crezi în legătura dintre voi și să accepți că probabil nu ți se va răspunde mereu cum te aștepți. Dacă tu îți faci treaba și te achiți de responsabilitățile psihologice și umane, dar cu toate acestea iubirea nu-ți este împărtășită, înseamnă că locul tău este în altă parte și tot ce îți rămâne de făcut este să îți exprimi recunoștința față de drumul parcurs împreună și să-i urezi partenerului drum bun.

Indiferent dacă ne place sau nu, dacă ne convine ori ba, noi suntem un surogat de părinte și terapeut pentru persoana iubită. Pentru a fi din nou un suflet întreg și pentru a se bucura de viață, partenera are nevoie să-i oferi ceea ce i-a lipsit în copilărie. De exemplu, dacă nu i-au fost tolerate greșelile, responsabilitatea soțului este să-i tolereze și să-i înțeleagă greșelile, ajutând-o să își accepte și ea această latură imperfectă. Fără să se supere, să rigidizeze sau să-i interpreteze greșelile ca forme de sfidare sau lipsă de respect față de persoana sa.

Accesul emoțional, disponibilitatea psihologică și angajamentul relațional sunt lecții de viață pe care le dobândim încă din primele luni ale venirii nostre pe lume și care pot reprezenta un pericol sau o mare oportunitate pentru fiecare luptător aflat în călătoria vieții. Cei care sunt suficient de norocoși și se nasc în familii cu adulți conștienți psihologic și inteligenți emoțional vor învăța aceste lecții într-un mod implicit – vor trăi ca și cum este cel mai firesc lucru  să oferi și să primești grijă în cuplu, cât și în orice altă conexiune interpersonală semnificativă. Ceilalți luptători au de învățat aceste forme sănătoase de a fi în relații, pe parcursul călătoriei în diverse etape și cu diferite persoane care le ies în cale. Este esențial ce se întâmplă cu noi în primii ani de viață, dar nu este definitoriu – dacă pe parcursul călătoriei noastre în viață întâlnim adulți de încredere și dacă avem curajul de a ne deschide sufletele față de aceștia, noi câștigăm șansa de a ne rescrie tiparul de atașament, de a repara leziunile emoționale care blochează energia vitală și de a învăța să cultivăm siguranța în relații.

O persoană cu stil anxios de atașament este dispusă să ofere mai mult și să ceară prea puțin sau aproape deloc. În primii doi ani de viață acești copii au învățat că pentru a fi acceptat și valorizat în relație trebuie să dovedești că meriți atenția, grija și conectarea emoțională din partea celor dragi. Limbajul iubirii acestei persoane implică un cod psihologic în care, din cauza stilului de atașament, are tendința de a-i idealiza pe ceilalți, cu precădere pe parteneri, și are mari îndoieli cu privire la propria valoare și dreptul de a fi acceptat și apreciat. Trăiește ca și cum i-ar fi interzis să primească cerând, ajunge să-și exprime nevoile adesea exagerat, dramatic sau pasiv-agresiv. Este ușor de înțeles de ce se ajunge aici, deoarece nevoia de conectare este necesară supraviețuirii noastre, iar atunci când constați că legătura de atașament se îngustează, lupți ca și cum viața ta ar depinde de aceasta. Iar noua atitudine e percepută de partener cu multă surprindere și o lipsă majoră de înțelegere.

Partenerul cu atașament de tip evitant este neîncrezător în relații, își suprimă îndoiala față de sine și încearcă să pară valoros și important – cel puțin în plan conștient. În adâncul sufletului, poartă o mare frică de respingere, se simte extrem de singur și în situații dificile alege să se izoleze, își pune armurile protectoare și nu-i mai permite nimănui să-l atingă. Din cauza stilului personal de a lupta pentru iubire, și anume, prin retragere pentru a evita daunele colaterale, ajunge să fie perceput ca rece, indiferent, distant și nepăsător.

Dacă în situații amenințătoare adultul cu atașament evitant preferă ca primă reacție distanțarea, cel cu atașament anxios este exact opusul și caută cu disperare apropierea. Și din cauza faptului că amândoi sunt centrați exclusiv pe sine și își susțin cu vehemență validitatea strategiei de apărare, ajung să se frustreze reciproc și să devină totodată, din ce în ce mai înverșunați.

Experiența terapeutică demonstrează că, aproape de fiecare dată, într-o relație de cuplu, unul din parteneri are un atașament de tip anxios și celălalt, de tip evitant; iar dincolo de familiaritatea pe care o resimt și care îi face să se îndrăgostească unul de celălalt, o altă forță de atracție este și convingerea inconștientă că au de învățat unul de la celălalt.

Luptătorul cu atașament anxios:

·     Îmi este aproape imposibil să nu mă îngrijorez cu privire la faptul că m-ar putea abandona (înșela, trăda, părăsi etc.);

·         Am nevoie să mă reasigur că mă iubește, să am siguranța faptului că-i pasă;

·         Mereu am avut relații definite de iubire pasională, cu trăiri intense și senzații puternice;

·         Din păcate, nu am trait prea des satisfacții relaționale, adesea conexiunile mele erau cu prea multe pauze și ieșiri din relație;

·         În intimidate, prefer mai mult îmbrățișările și cuibăreala, decât partea tehnică a sexului;

·         Resimt un nivel mare de frustrare, dacă partenerul nu e disponibil când am nevoie;

·         Simt multe resentimente de fiecare data când partenerul își petrece timpul departe și fără mine.

Luptătorul cu atașament evitant:

·         Prefer să nu-i arăt partenerului cum mă simt în interior;

·         Încerc să evit a mă apropia pre mult de partener;

·         Nu mă simt deloc confortabil să depind de partener;

·         Nu cred în psihologia romantică și nici în faptul că relațiile fericite pot dura o veșnicie;

·         Încerc să mă țin mai departe de ai  cere partenerului suport sau sprijin;

·         Este Ok să te simți atras fizic și sexual, dar cred că partea de emoții și afecțiune nu este pentru mine;

·         Văd iubirea ca pe o joacă, în care lucrurile nu trebuie luate prea în serios; și nu mă țin departe de escapadele de-o noapte.

În timp ce viziunea luptătorilor cu atașement sigur este definite de următoarea viziune:

·        Îmi este relativ ușor să am încredere în ceilalți, mă simt confortabil cu idea de dependent în relații, îmi permit să depind de alții și sunt ok, dacă cei care sunt importanți pentru mine depind de mine;

·         Nu mi se întâmplă să fiu bănuit de teama de abandon sau frica de intimidate; știu că sunt o ființă valoroasă, demn de respect și grijă în relații;

·         Cred în relații de lungă durată și știu că iubirea e o călătorie de-o viață.

Partenerul cu un stil de relaționare anxios are de învățat să-și construiască granițe în jurul sinelui, pe care să le respecte și prin care să se poată proteja la nevoie, iar evitantul știe să facă asta foarte bine. Desigur că partenerul cu atașament de tip evitant are de însușit lecția apropierii în relație, a renunțării la control și a uniunii psihologice și sufletești.

Daniel Siegel spune să nu ne încredem în totalitate în felul în care vedem lucrurile, să nu ne amăgim cu faptul că am înțeles tot, că noi deținem adevărul absolut și că nu mai există nimic dicolo de harta noastră mentală. Luptătorul înțelept este cel care își păstrează mintea deschisă, niciodată nu formulează adevăruri absolute; el știe că percepțiile umane sunt înguste și că mereu mai poate exista ceva.

Tot el spune că a fi conștient înseamnă să acționăm intenționat, să alegem un comportament ce care ca scop confortul emoțional al partenerului.

Durerea cea mai mare nu este reprezentată în viață de anxietate, depresie, neîncredere, amintiri intruzive și așa mai departe, ci de faptul că viața noastră nu este trăită din plin, că nu mergem în direcția aleasă și că suntem în așteptare. Iar problema în acest caz nu este că am greșit, că nu suntem perfecți sau că avem diferite stări afective și emoționale; adevărata problemă este aceea că nu am făcut alegerile care știm că trebuiau făcute. Vitalitatea și angajamentul unui luptător pentru iubire nu înseamnă să eliminăm mai întâi toate obstacolele și, mai apoi, să trecem prin viață ca prin unt, ci exact contrariul – să ne deschidem inimile și mințile față de tot ceea ce ne iese în cale, momente frumoase și mai puțin frumoase, bucurii și dureri.

Unul din cele mai dificile lucruri pe care le recomandă autorul cuplurilor care vin la terapie pentru relația lor afectivă, este vânătoarea de aspect pozitive. Știm că mintea detectează erorile, defectele, minusurile partenerului cu viteza luminii, dar aceasta este o caracteristică a luptătorilor pentru putere; luptătorii pentru iubire caută să identifice plusurile partenerului, comportamentele pozitive ale acestuia, manifestările de iubire și atitudinile de grijă.

Fiecare dintre noi simte nevoia de a fi prețuit ca sursă de bucurie, nu de a fi controlat sau perceput ca furnizor de belele și incidente negative. Principala diferență explicativă dintre bucuria și fericirea trăită la nivel relațional este următoarea: noi, oamenii, chiar dacă nu suntem mereu fericiți putem alege în mod conștient să simțim bucurie și să fim recunoscători. Fericirea este circumstanțială, iar bucuria este asociată cu spiritul și cu recunoștința, după cum arată descoperirile făcute de către oamenii de știință tributari luptei pentru iubire.

Dependența de nefericire este strâns legată de limbajul iubirii pe care l-am acumulat în copilărie, de armura perfecționismului prin care am învățat că suntem demni de iubirem doar dacă ne comportăm pe placul altora, plus mitul neîndestulării – care ne spune că niciodată, nimic nu este suficient de bun și că poți face orice în această lume, dar nu te devoala vulnerabil și neajutorat, pentru că ceilalți mereu vor profita de tine. Cu un astfel de bagaj psihologic și tipar inițial nimeni, niciodată, nu va putea ajunge în tribul înțelepților.

Noi toți suntem în căutarea unor parteneri care să semene cu adulții care au avut grija noastră în pruncie și, în același timp, care să compenseze părțile uitate (refulate, negate, abandonate) ale sinelui nostru. Iar acest tipar intern este numit imago, care în latină definește termenul ”imaginație”. Cu alte cuvinte, noi toți avem o astfel de imagine inconștientă, în baza căreia alegem cine este sau cine nu este potrivit pentru noi: iar pentru a putea face alegeri cu adevărat sănătoase, avem de conștientizat această imagine și de recunoscut tiparul.

Procesul cultivării inteligenței relaționale este atunci când am conștientizat că noi toți venim cu un bagaj relațional de acasă și că nimeni nu poate și nu trebuie să trăiască în relații toxice, nesigure și instabile. Însă adevărata schimbare implică transpunerea în practică a ceea ce știm deja în teorie: să alegem curajul în locul confortului; să alegem ceea ce este corect și sănătos în loc de ceea ce este comod și obișnuit; să fim conștienți de valorile noastre umane, atunci când ne este cel mai greu în relațiile cu partenerul și copiii din viețile noastre.

Potrivit studiilor de specialitate există o corelație între respingerea de sine și inabilitatea de a primi iubire. Ceea ce înseamnă că, în plan inconștient, noi nu îndrăznim să acceptăm ceva, despre care o voce din interior ne spune că nu merităm. Însă acest ”nu merităm” s-a structurat în baza faptului că acolo și atunci, în prima copilărie, adulții din jur nu au știut mereu să răspundă așa cum ar fi fost bine pentru noi – de aceea, am ajuns să purtăm în suflete această gravură emoțională. Iar pentru a învăța să primim iubirea celorlalți, condiția necesară de bază este să înlocuim autorespingerea cu autocompasiunea, nu să înlocuim doar un partener cu un altul. Partea și mai complicate este că nu putem aprecia în mod real la ceilalți ceea ce nu apreciem la noi înșine; pe scurt, nu există ”Te iubesc!”, în lipsa lui ”Mă iubesc!”.

Dincolo de vindecarea copilului interior, cei din tribul maeștrilor relaționali au și un set de reguli bine definite, care seamănă cu cele Zece Porunci, și față de care și-au asumat un angajament plenar. Este vorba despre reguli clare de comportament relațional, pentru a nu aluneca atât de ușor în capcanele psihologice ale luptei pentru putere și a rămâne tributari luptei pentru iubire.

1.      Schimbarea adevărată pornește din interior spre exterior. Sunt singura persoană pe care o pot schimba. Știu că, dacă vreau să mă întorc în tribul novicilor, tot ce am de făcut este să aștept ca schimbarea să pornească de la partener; dacă vreau să rămân în tribul maeștrilor, îmi permit libertatea de a fi primul care face o schimbare.

2.      În situații de criză și furtuni emoționale, vorbesc despre mine, și nu despre celălalt. Despre ceea ce simt, gândesc și fac eu. Știu că povestea este despre mine, iar pentru a determina o schimbare, primul pas este să mi-o recunosc și să mi-o asum. Nu vreau să trăiesc ca o victimă, sunt personajul principal al vieții mele și cel care își scrie povestea.

3.      Cel mai bun remediu împotriva criticii și a disprețului este aprecierea și recunoștința. Am să jur loialitate veșnică luptei pentru iubire, și nu luptei pentru putere. Negativitatea distruge siguranța; blândețea, duioșia și vulnerabilitatea acceptată cultivă siguranța.

4.      Nu contează dacă am sau nu dreptate. Contează să fim fericiți și să simțim puterea relațiilor.

5.      Accept diferențele dintre mine și partener. Integrarea acestora în viața noastră este o dovadă de inteligență emoțională și sănătate relațională.

6.      Voi propune utilizarea dialogului conștient de fiecare data când vreau să cultiv siguranța și iubirea în relația noastră. Voi alege din și din nou curajul în locul confortului. Voi folosi compasiunea în locul mecanismelor de apărare. Și voi favoriza conectarea în locul distanțării.

7.       Voi îndrăzni să cer ceea ce am nevoie și voi îndrăzni să cresc de dragul partenerului meu, pentru a-i oferi ceea ce și el are nevoie.

8.      Știu că certurile sunt endemic relațiilor de cuplu. Știu că nu există soluție pentru fiecare conflict, dar există compromise și negociere. De asemenea, știu că după o deconectare relațională îmi revine responsabilitatea de a repara. Iar formula magică este 1:5. Un comportament distructiv trebuie urmat de cinci manifestări de iubire.

9.      Partenerul și copiii sunt importanți, dar eu sunt cea mai importantă persoană din viața mea. Iar pentru a asigura sănătatea familiei mele, trebuie să-mi asum responsabilitatea în primul rând față de propria stare de bine.

10.  Mă asigur că voi face tot ce-mi stă în putință ca visurile partenerului meu să devină realitate. Pentru că el/ea reprezintă unul dintre cele mai frumoase daruri primite de la viață.

Revoluția relațională a început – nimeni și nimic nu o mai poate opri!