Cel mai important lucru în toate relațiile umane este comunicarea. Însă
oamenii nu mai comunică, nu se mai așază unul lângă altul să vorbească și să
asculte. Ei merg la cinema, se uită la televizor, ascultă radioul, își
updatează stasus-urile pe internet, dar aproape niciodată nu mai vorbesc unul
cu celălalt.
Ființa umană este programată genetic pentru a fi și a trăi în relație.
Legăturile interpersonale nefiind opționale, acestea ne ghidează spre a găsi
sensul vieții și a descoperi că blocajele sau pierderile relaționale activează
la fel de multă durere și suferință ca orice leziune fizică provocată la
nivelul corpului. Relațiile ne dor uneori, ne pun față-n față cu cele mai
dificile episoade de viață, dar nu avem altă soluție decât să le descoperim
secretul și să învățăm a le vorbi limbajul.
Iubirea adevărată nu este doar un simțământ puternic, ci este și o decizie,
o promisiune și o succesiune de comportamente de grijă, respect și bunătate
umană. Dacă iubirea ar fi doar o emoție, aceasta nu ar deține puterea pe care
de altfel o are, deoarece un simțământ apare și dispare – așa cum vin și trec
norii pe cer. Pentru a rămâne împreună la bine și la greu este important să
vedem iubirea mai degrabă ca un mix de emoții, gânduri, angajamente și acțiuni.
Ceea ce înseamnă că simțămintele, într-o primă fază, doboară zidurile care până
atunici existau între doi oameni
străini, însă e nevoi de angajament pentru a clădi siguranța personală și
relațională și de voință pentru a acționa conștient și intenționat, chiar și
atunci când emoțiile sunt amorțite sau învălmășite.
Nu este simplu nici să iubești și nici să te lași iubit. Este ușor să te
îndrăgostești, dar să iubești înseamnă să renunți la control, să presupui mereu
că celălalt are intenții bune, să nu confunzi suferința cu răutatea, să riști a
da fără siguranța că ai să primești, să crezi în legătura dintre voi și să
accepți că probabil nu ți se va răspunde mereu cum te aștepți. Dacă tu îți faci
treaba și te achiți de responsabilitățile psihologice și umane, dar cu toate
acestea iubirea nu-ți este împărtășită, înseamnă că locul tău este în altă
parte și tot ce îți rămâne de făcut este să îți exprimi recunoștința față de
drumul parcurs împreună și să-i urezi partenerului drum bun.
Indiferent dacă ne place sau nu, dacă ne convine ori ba, noi suntem un
surogat de părinte și terapeut pentru persoana iubită. Pentru a fi din nou un
suflet întreg și pentru a se bucura de viață, partenera are nevoie să-i oferi
ceea ce i-a lipsit în copilărie. De exemplu, dacă nu i-au fost tolerate
greșelile, responsabilitatea soțului este să-i tolereze și să-i înțeleagă
greșelile, ajutând-o să își accepte și ea această latură imperfectă. Fără să se
supere, să rigidizeze sau să-i interpreteze greșelile ca forme de sfidare sau
lipsă de respect față de persoana sa.
Accesul emoțional, disponibilitatea psihologică și angajamentul relațional
sunt lecții de viață pe care le dobândim încă din primele luni ale venirii
nostre pe lume și care pot reprezenta un pericol sau o mare oportunitate pentru
fiecare luptător aflat în călătoria vieții. Cei care sunt suficient de norocoși
și se nasc în familii cu adulți conștienți psihologic și inteligenți emoțional
vor învăța aceste lecții într-un mod implicit – vor trăi ca și cum este cel mai
firesc lucru să oferi și să primești
grijă în cuplu, cât și în orice altă conexiune interpersonală semnificativă.
Ceilalți luptători au de învățat aceste forme sănătoase de a fi în relații, pe
parcursul călătoriei în diverse etape și cu diferite persoane care le ies în
cale. Este esențial ce se întâmplă cu noi în primii ani de viață, dar nu este
definitoriu – dacă pe parcursul călătoriei noastre în viață întâlnim adulți de
încredere și dacă avem curajul de a ne deschide sufletele față de aceștia, noi
câștigăm șansa de a ne rescrie tiparul de atașament, de a repara leziunile
emoționale care blochează energia vitală și de a învăța să cultivăm siguranța
în relații.
O persoană cu stil anxios de atașament este dispusă să ofere mai mult și să
ceară prea puțin sau aproape deloc. În primii doi ani de viață acești copii au
învățat că pentru a fi acceptat și valorizat în relație trebuie să dovedești că
meriți atenția, grija și conectarea emoțională din partea celor dragi. Limbajul
iubirii acestei persoane implică un cod psihologic în care, din cauza stilului
de atașament, are tendința de a-i idealiza pe ceilalți, cu precădere pe
parteneri, și are mari îndoieli cu privire la propria valoare și dreptul de a
fi acceptat și apreciat. Trăiește ca și cum i-ar fi interzis să primească
cerând, ajunge să-și exprime nevoile adesea exagerat, dramatic sau
pasiv-agresiv. Este ușor de înțeles de ce se ajunge aici, deoarece nevoia de
conectare este necesară supraviețuirii noastre, iar atunci când constați că
legătura de atașament se îngustează, lupți ca și cum viața ta ar depinde de
aceasta. Iar noua atitudine e percepută de partener cu multă surprindere și o
lipsă majoră de înțelegere.
Partenerul cu atașament de tip evitant este neîncrezător în relații, își
suprimă îndoiala față de sine și încearcă să pară valoros și important – cel
puțin în plan conștient. În adâncul sufletului, poartă o mare frică de
respingere, se simte extrem de singur și în situații dificile alege să se
izoleze, își pune armurile protectoare și nu-i mai permite nimănui să-l atingă.
Din cauza stilului personal de a lupta pentru iubire, și anume, prin retragere
pentru a evita daunele colaterale, ajunge să fie perceput ca rece, indiferent,
distant și nepăsător.
Dacă în situații amenințătoare adultul cu atașament evitant preferă ca
primă reacție distanțarea, cel cu atașament anxios este exact opusul și caută
cu disperare apropierea. Și din cauza faptului că amândoi sunt centrați
exclusiv pe sine și își susțin cu vehemență validitatea strategiei de apărare,
ajung să se frustreze reciproc și să devină totodată, din ce în ce mai
înverșunați.
Experiența terapeutică demonstrează că, aproape de fiecare dată, într-o
relație de cuplu, unul din parteneri are un atașament de tip anxios și
celălalt, de tip evitant; iar dincolo de familiaritatea pe care o resimt și
care îi face să se îndrăgostească unul de celălalt, o altă forță de atracție
este și convingerea inconștientă că au de învățat unul de la celălalt.
Luptătorul cu atașament
anxios:
· Îmi este aproape imposibil să nu mă
îngrijorez cu privire la faptul că m-ar putea abandona (înșela, trăda, părăsi
etc.);
·
Am nevoie să mă reasigur că mă iubește,
să am siguranța faptului că-i pasă;
·
Mereu am avut relații definite de iubire
pasională, cu trăiri intense și senzații puternice;
·
Din păcate, nu am trait prea des
satisfacții relaționale, adesea conexiunile mele erau cu prea multe pauze și
ieșiri din relație;
·
În intimidate, prefer mai mult
îmbrățișările și cuibăreala, decât partea tehnică a sexului;
·
Resimt un nivel mare de frustrare, dacă
partenerul nu e disponibil când am nevoie;
·
Simt multe resentimente de fiecare data
când partenerul își petrece timpul departe și fără mine.
Luptătorul cu atașament
evitant:
·
Prefer să nu-i arăt partenerului cum mă
simt în interior;
·
Încerc să evit a mă apropia pre mult de
partener;
·
Nu mă simt deloc confortabil să depind
de partener;
·
Nu cred în psihologia romantică și nici
în faptul că relațiile fericite pot dura o veșnicie;
·
Încerc să mă țin mai departe de ai cere partenerului suport sau sprijin;
·
Este Ok să te simți atras fizic și
sexual, dar cred că partea de emoții și afecțiune nu este pentru mine;
·
Văd iubirea ca pe o joacă, în care
lucrurile nu trebuie luate prea în serios; și nu mă țin departe de escapadele
de-o noapte.
În timp ce viziunea luptătorilor cu
atașement sigur este definite de următoarea viziune:
· Îmi este relativ ușor să am încredere în
ceilalți, mă simt confortabil cu idea de dependent în relații, îmi permit să
depind de alții și sunt ok, dacă cei care sunt importanți pentru mine depind de
mine;
·
Nu mi se întâmplă să fiu bănuit de teama
de abandon sau frica de intimidate; știu că sunt o ființă valoroasă, demn de
respect și grijă în relații;
·
Cred în relații de lungă durată și știu
că iubirea e o călătorie de-o viață.
Partenerul cu un stil
de relaționare anxios are de învățat să-și construiască granițe în jurul
sinelui, pe care să le respecte și prin care să se poată proteja la nevoie, iar
evitantul știe să facă asta foarte bine. Desigur că partenerul cu atașament de
tip evitant are de însușit lecția apropierii în relație, a renunțării la
control și a uniunii psihologice și sufletești.
Daniel Siegel spune să
nu ne încredem în totalitate în felul în care vedem lucrurile, să nu ne amăgim
cu faptul că am înțeles tot, că noi deținem adevărul absolut și că nu mai
există nimic dicolo de harta noastră mentală. Luptătorul înțelept este cel care
își păstrează mintea deschisă, niciodată nu formulează adevăruri absolute; el
știe că percepțiile umane sunt înguste și că mereu mai poate exista ceva.
Tot el spune că a fi conștient
înseamnă să acționăm intenționat, să alegem un comportament ce care ca scop
confortul emoțional al partenerului.
Durerea cea mai mare nu
este reprezentată în viață de anxietate, depresie, neîncredere, amintiri
intruzive și așa mai departe, ci de faptul că viața noastră nu este trăită din
plin, că nu mergem în direcția aleasă și că suntem în așteptare. Iar problema
în acest caz nu este că am greșit, că nu suntem perfecți sau că avem diferite
stări afective și emoționale; adevărata problemă este aceea că nu am făcut
alegerile care știm că trebuiau făcute. Vitalitatea și angajamentul unui
luptător pentru iubire nu înseamnă să eliminăm mai întâi toate obstacolele și,
mai apoi, să trecem prin viață ca prin unt, ci exact contrariul – să ne deschidem
inimile și mințile față de tot ceea ce ne iese în cale, momente frumoase și mai
puțin frumoase, bucurii și dureri.
Unul din cele mai
dificile lucruri pe care le recomandă autorul cuplurilor care vin la terapie
pentru relația lor afectivă, este vânătoarea de aspect pozitive. Știm că mintea
detectează erorile, defectele, minusurile partenerului cu viteza luminii, dar aceasta
este o caracteristică a luptătorilor pentru putere; luptătorii pentru iubire
caută să identifice plusurile partenerului, comportamentele pozitive ale
acestuia, manifestările de iubire și atitudinile de grijă.
Fiecare dintre noi
simte nevoia de a fi prețuit ca sursă de bucurie, nu de a fi controlat sau
perceput ca furnizor de belele și incidente negative. Principala diferență
explicativă dintre bucuria și fericirea trăită la nivel relațional este
următoarea: noi, oamenii, chiar dacă nu suntem mereu fericiți putem alege în
mod conștient să simțim bucurie și să fim recunoscători. Fericirea este
circumstanțială, iar bucuria este asociată cu spiritul și cu recunoștința, după
cum arată descoperirile făcute de către oamenii de știință tributari luptei
pentru iubire.
Dependența de
nefericire este strâns legată de limbajul iubirii pe care l-am acumulat în
copilărie, de armura perfecționismului prin care am învățat că suntem demni de
iubirem doar dacă ne comportăm pe placul altora, plus mitul neîndestulării –
care ne spune că niciodată, nimic nu este suficient de bun și că poți face
orice în această lume, dar nu te devoala vulnerabil și neajutorat, pentru că
ceilalți mereu vor profita de tine. Cu un astfel de bagaj psihologic și tipar inițial
nimeni, niciodată, nu va putea ajunge în tribul înțelepților.
Noi toți suntem în
căutarea unor parteneri care să semene cu adulții care au avut grija noastră în
pruncie și, în același timp, care să compenseze părțile uitate (refulate,
negate, abandonate) ale sinelui nostru. Iar acest tipar intern este numit imago, care în latină definește termenul
”imaginație”. Cu alte cuvinte, noi toți avem o astfel de imagine inconștientă,
în baza căreia alegem cine este sau cine nu este potrivit pentru noi: iar
pentru a putea face alegeri cu adevărat sănătoase, avem de conștientizat
această imagine și de recunoscut tiparul.
Procesul cultivării
inteligenței relaționale este atunci când am conștientizat că noi toți venim cu
un bagaj relațional de acasă și că nimeni nu poate și nu trebuie să trăiască în
relații toxice, nesigure și instabile. Însă adevărata schimbare implică
transpunerea în practică a ceea ce știm deja în teorie: să alegem curajul în
locul confortului; să alegem ceea ce este corect și sănătos în loc de ceea ce
este comod și obișnuit; să fim conștienți de valorile noastre umane, atunci
când ne este cel mai greu în relațiile cu partenerul și copiii din viețile
noastre.
Potrivit studiilor de
specialitate există o corelație între respingerea de sine și inabilitatea de a
primi iubire. Ceea ce înseamnă că, în plan inconștient, noi nu îndrăznim să
acceptăm ceva, despre care o voce din interior ne spune că nu merităm. Însă acest
”nu merităm” s-a structurat în baza faptului că acolo și atunci, în prima
copilărie, adulții din jur nu au știut mereu să răspundă așa cum ar fi fost
bine pentru noi – de aceea, am ajuns să purtăm în suflete această gravură
emoțională. Iar pentru a învăța să primim iubirea celorlalți, condiția necesară
de bază este să înlocuim autorespingerea cu autocompasiunea, nu să înlocuim
doar un partener cu un altul. Partea și mai complicate este că nu putem aprecia
în mod real la ceilalți ceea ce nu apreciem la noi înșine; pe scurt, nu există
”Te iubesc!”, în lipsa lui ”Mă iubesc!”.
Dincolo de vindecarea copilului interior, cei din tribul maeștrilor relaționali au și un set de reguli bine definite, care seamănă cu cele Zece Porunci, și față de care și-au asumat un angajament plenar. Este vorba despre reguli clare de comportament relațional, pentru a nu aluneca atât de ușor în capcanele psihologice ale luptei pentru putere și a rămâne tributari luptei pentru iubire.
1. Schimbarea adevărată pornește din
interior spre exterior. Sunt singura persoană pe care o
pot schimba. Știu că, dacă vreau să mă întorc în tribul novicilor, tot ce am de
făcut este să aștept ca schimbarea să pornească de la partener; dacă vreau să
rămân în tribul maeștrilor, îmi permit libertatea de a fi primul care face o
schimbare.
2. În situații de criză și furtuni
emoționale, vorbesc despre mine, și nu despre celălalt.
Despre ceea ce simt, gândesc și fac eu. Știu că povestea este despre mine, iar
pentru a determina o schimbare, primul pas este să mi-o recunosc și să mi-o
asum. Nu vreau să trăiesc ca o victimă, sunt personajul principal al vieții
mele și cel care își scrie povestea.
3. Cel mai bun remediu împotriva
criticii și a disprețului este aprecierea și recunoștința.
Am să jur loialitate veșnică luptei pentru iubire, și nu luptei pentru putere. Negativitatea
distruge siguranța; blândețea, duioșia și vulnerabilitatea acceptată cultivă
siguranța.
4. Nu contează dacă am sau nu dreptate.
Contează să fim fericiți și să simțim puterea relațiilor.
5. Accept diferențele dintre mine și
partener. Integrarea acestora în viața noastră este o dovadă
de inteligență emoțională și sănătate relațională.
6. Voi propune utilizarea dialogului
conștient de fiecare data când vreau să cultiv siguranța și iubirea în relația
noastră. Voi alege din și din nou curajul în locul confortului.
Voi folosi compasiunea în locul mecanismelor de apărare. Și voi favoriza
conectarea în locul distanțării.
7. Voi îndrăzni
să cer ceea ce am nevoie și voi îndrăzni să cresc de dragul partenerului
meu, pentru a-i oferi ceea ce și el are nevoie.
8. Știu că certurile sunt endemic relațiilor
de cuplu. Știu că nu există soluție pentru fiecare conflict,
dar există compromise și negociere. De asemenea, știu că după o deconectare
relațională îmi revine responsabilitatea de a repara. Iar formula magică este
1:5. Un comportament distructiv trebuie urmat de cinci manifestări de iubire.
9. Partenerul și copiii sunt
importanți, dar eu sunt cea mai importantă persoană din viața mea.
Iar pentru a asigura sănătatea familiei mele, trebuie să-mi asum
responsabilitatea în primul rând față de propria stare de bine.
10. Mă asigur că voi face tot ce-mi stă
în putință ca visurile partenerului meu să devină realitate.
Pentru că el/ea reprezintă unul dintre cele mai frumoase daruri primite de la
viață.
Revoluția
relațională a început – nimeni și nimic nu o mai poate opri!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu