Străinul de Albert Camus

Străinul de Albert Camus este un roman compus din două părți. Prima, surprinde câteva crâmpeie din viața lui Meursault, nu foarte multe, dar suficiente pentru a contura  portretul psihologic al acuzatului de omucidere din partea a doua.

Meursault, un funcționart din suburbia Alger, primește vestea morții mamei sale. Trei ani în urmă, din cauza salariului modest și faptului că aceasta avea nevoie de îngrijire specială, acesta o plasează într-un azil. Imediat merge la azil și petrece noaptea de veghe lângă sicriul mamei sale, dar refuză să fie ridicat capacul pentru a o vedea pentru ultima dată. Poatră discuții lungi cu portarul, bea cafea cu lapte, fumează, ațipește, iar când se trezește vede în sală câțiva bătrâni așezați pe scaune, crezând că au venit să-l judece. A doua zi, își petrece mama pe ultimul drum, fără să afișeze vreun semn de durere și se întoarce în Alger.

După ce a dormit cel puțin doisprezece ore, Meursault decide să meargă la mare pentru a înota și întâlnește accidental pe o fostă dactilografă din biroul său, Marie Cardona. În aceeași seară, ea devine amanta lui. Petrecându-și a doua zi la fereastra camerei sale, cu vedere la strada principală, Meursault constată că în viața sa,  în esență, nimic nu s-a schimbat.

A doua zi, întorcându-se acasă de la serviciu, Meursault se întâlnește cu vecinii de palier: bătrânul Salamano, ca întotdeauna, cu câinele său, și Raymond Sintes, un depozitar, cunoscut  proxenet. Acesta îl roagă pe protagonist să-i scrie o scrisoare prin care să facă posibilă răzbunarea pe amanta lui, o femeie arabă care l-a înșelat, acesta acceptă cu indiferență. Curând, Meursault este martor la cearta violentă a lui Raymond cu amanta sa, în care intervine poliția, și este de acord să depună mărturie în favoarea sa.

Patronul îi propune un proiect la Paris, acesta refuză din convingerea că în viață nimic nu poate fi schimbat. Marie îi propune căsătorie, acesta îi acceptă propunerea, deși îi declară că nu o iubește.

Meursault își petrece duminica pe malul mării cu Marie și Raymond, în vizită la prietenul său Masson. Ajungând la stația de autobuz, Raymond și Meursault observă doi arabi, dintre care unul este fratele amantei lui Raymond. Această întâlnire îi îngrijorează.

După înot și un mic dejun copios, Masson își invită prietenii să facă o plimbare de-a lungul litoralului. La capătul plajei îi văd pe cei doi arabi din stație. Se iscă o încăierare cu arabii în care Raymond este înjunghiat cu un cuțit. Curând toți se retrag și fug.

După un timp, Meursault și prietenii lui vin din nou pe plajă și văd aceiași arabi în spatele unei stânci. Raymond îi oferă lui Meursault revolverul, dar nu există niciun motiv aparent pentru o ceartă. Prietenii îl lasă pe Meursault în pace. O căldură înfiorătoare îl apasă, o stupoare beată îl prinde. La pârâul din spatele stâncii, îl observă din nou pe arab. Scoate revolverul și îndreaptă patru gloanțe asupra acestuia.

Meursault este arestat și interogat de mai multe ori. El consideră cazul său foarte simplu, dar anchetatorul și avocatul au o altă opinie, nu pot înțelege motivele crimei sale. El începe o discuție cu el despre Dumnezeu, dar Meursault își mărturisește necredința. Propria crimă îi provoacă doar furie.

Ancheta continuă timp de unsprezece luni. Meursault realizează că celula închisorii a devenit casa lui și viața sa s-a oprit. La început, mental se credea în libertate, dar după întâlnirea cu Mari, apare o schimbare în sufletul său. Obosit de plictiseală, își amintește trecutul și își dă seama că o persoană care a trăit cel puțin o zi, are destule amintiri pentru o sută de ani în închisoare. Treptat Meursault pierde conceptul timpului.

Cazul Meursault este programat să fie audiat la ultimul proces al juraților. Sala este plină de oameni, dar Meursault nu distinge niciun chip. Are o impresie ciudată că este de prisos, un intrus. După o audiere îndelungată a martorilor: directorul și portarul azilului, Raymond, Masson, Salamano și Marie, procurorul pronunță concluzia: Meursault, nu a plâns deloc la înmormântarea mamei sale, a refuzat să o vadă pe defunctă, a doua zi intră într-o relație cu o femeie și, fiind amicul unui proxenet, comite o crimă dintr-un motiv banal. Potrivit procurorului, Meursault nu are suflet, este lipsit de sentimente, nu are principii morale. Procurorul cere pedeapsa cu moartea pentru inculpat.

În discursul său de apărare, avocatul lui Meursault, îl numește, dimpotrivă, un muncitor cinstit și un fiu exemplar, care și-a susținut mama cât timp a fost posibil, dar fapta sa a reprezentat un moment de orbire.

După pauză, președintele instanței anunță verdictul: „În numele poporului francez” Meursault va fi decapitat public în piață. Meursault începe să se întrebe dacă va putea să evite cursul evenimentelor. El nu poate fi de acord cu sentința. Curând, însă, se resemnează singur la gândul morții, întrucât nu merită să se agațe de viață din moment ce trebuie să moară, nu contează când și cum se întâmplă asta.

Înainte de executare, un preot vine în celula lui Meursault. Dar în zadar încearcă să-i vorbească de Dumnezeu. Meursault nu dorește să piardă timpul rămas pentru Dumnezeu, așa că își revarsă pe preot toată indignarea acumulată.

În pragul morții, Meursault simte că respirația întunericului se ridică spre el din prăpastia viitorului. Ultimul lucru pe care și-l dorește este să aibă cât mai mulți spectatori la executarea sa, care să-l întâmpine cu strigăte de ură.

Cel care are un motiv pentru care să trăiască de Viktor E. Frankl

Viktor E. Frankl (1905-1997), psihiatru vienez, doctor în neurologie și filozofie, este fondatorul logoterapiei și analizei existențiale pe care le-a propus ca o completare la metodele pe larg practicate în psihoterapie în acea perioadă: psihanaliza și psihologia individuală. Acesta găsea că acestor abordări le lipsește poziția următoare, ultimă și decisivă – găsirea sensului vieții.

Atfel, acesta a scris numeroase articole și a susținut prelegeri în care și-a expus tezele și ideile privind metoda sa de tratament psihoterapeutic, adunate în cartea Cel care are un motiv pentru care să trăiască. Un detaliu important în biografia sa este că Viktor E. Frankl a trecut prin mai multe  lagăre de concentrare (inclusiv, Auschwitz) și și-a pierdut în diverse lagăre de concentrare: prima soție, tatăl, mama, fratele. Iar cugetările sale privind găsirea sensului vieții se conturează în perioada propriului experimentum crucis.

Analiza comparată a celor două metode terapeutice

metodă terapeutică caracteristici	Psihanaliza	Psihologia individuală
esența atribuită lui Ich (Eu)	a-fi-conștient	a-fi- responsabil
mobilul evenimentele general-mentale	libido	aspirații
cauza evenimentelor nevrotice	impulsuri sexuale	mijloc al împlinirii scopului
tipul de orientare	spre trecut și cauzalitate	spre viitor și finalitate
zona de voință	voința de plăcere	voința de validare

Frankl propune o altă abordare care vine să completeze aceste două metode, analiza existențială, care depășește domeniul psihicului, se bazează pe ansamblul existenței umane în întreaga adâncime și înălțime.

Autorul explică într-un limbaj colocvial responsabilitatea ca trăsătură de bază a existenței umane. Psihoterapeuții au rolul să-i susțină pe pacienți în a-și asuma deplina resposabilitate pentru ceea ce întreprind zi de zi, să conștientizeze că destinul lor este unic, că nimeni nu poate să le îndeplinească misiunea care le aparține în exclusivitate. Psihoterapeuților nu le este permis să influențeze angajamentele pacienților ce țin concepția despre lume, valorile pe care le aleg; dar este necesar să-i facă pe pacienți să aibă concepții despre viață și să se simtă responsabili, în general, față de valorile alese.

 Frankl consideră că ființa umană trebuie privită în ansamblul eu, urmărind fiecare nevroză, conflict nu doar în planul psihic sau cel fiziologic, ci în sfera mentală a deciziilor care țin de concepția de viață. Abia atunci psihoterapia devine analiză existențială, când în spatele pacientului îl vedem pe omul care luptă în cautarea unui sprijin mental, ca pe o ființă integrată într-o lume a necesităților și posibilităților, supus tensiunii dintre A Fi și A Trebui și aici cuvintele lui Goethe ar putea alcătui cel mai bun principiu al psihoterapeutului: ”Dacă îi luăm pe oameni așa cum sunt, îi facem să fie mai răi; dar dacă îi luăm așa cum ar trebui să fie, atunci îi facem ceea ce ar putea fi.”

Ținând cont că nevroza își are rădăcinile în plan spiritual, fiind întreținută  prin anumite atitudini ce țin de concepția de viață, Frankl forțează trecerea psihoterapiei din plan psihic în plan spiritual, făcând un îndemn: esența existenței umane – a fi responsabil, a avea misiune – trebuie pusă în centrul psihoterapiei.

Adevărul ne eliberează – de nevroză -, ne face să fim autentici – face din noi oameni care recunosc adevărul sau chiar se hotărăsc să se dedice adevărului; adevărul este în schimb acela care ne lasă să triumfăm asupra destinului nostru tragic, în sensul că adevărul ne eliberează de suferință – în timp ce simplul fapt de a fi lipsiți de suferință nu ne apropie nici pe departe de adevăr.

De asemene, acesta face referință la cele trei dimensiuni prin care se exprimă libertatea oamnilor: 1) în raport cu instictele, omul are insticte – animalul ”este” suma instictelor sale. În raport cu animalele, omul își poate exprima libertatea: ceva ce ”am” pot să și pierd. 2)  în raport cu ereditatea, studiile pe gemeni sunt foste relevante în acest sens. 3) în raport cu mediul, se arată odată în plus că nici acesta nu-l face pe om, ci mai degrabă ține ne modul de raportare la el.

Deci omul se decide singur pe sine: prin orice decizie, hotărăște felul în care este propria persoană, iar când decizi singur cine vrei să fii, te modelezi singur.

De asemnea, se face referire la criticile tot mai virulente aduse părinților privind  educația copiilor, ceea ce îi face pe aceștia extrem de nesiguri și, astfel, fac greșeli pe care altfel nu le-ar fi făcut. Tinerii pasează prea ușor vina asupra părinților reducând astfel conștiința responsabilității pentru ceea ce întreprind. Dar, de fapt, traumele din copilărie sunt cu mult supraestimate. Nici măcar traumele spectaculoase, precum pierderea mamei, abuzul parental cras, divorțul sau incestul, nu au practic vreo valoare anticipativă pentru dezvoltarea mentală mai târziu în viață.

Bolile mentale, spre tristețea psihanalistului, se bazează pe o deficiență biologico-medicală, ci nu e asociată vreunei deficiențe de dezvoltare psihologică. În schimb, tulburările de compartement din copilărie, precum izbucnirile de furie, chiulul de la școală, fuga te acasă anticipează riscul unui viitor adult atras de delicvență, adicții sau alte comportamente problematice.

Frankl formulează trei răspunsuri prin care omul își poate găsi sensul: 1) Fapta, opera. Viața poate căpăta sens prin faptul că fac o faptă, zămislesc o creație. 2) Trăiesc pentru ceva sau pentru cineva, iar a cunoaște pe cineva în întrega lui unicitate și particularizare înseamnă a-l iubi. 3) Iar în cazul în care ne confruntăm cu un destin care nu poate fi schimbat, de exemplu, o boală incurabilă, când ne aflăm într-o situație disperată, chiar și atunci, ba tocmai atunci, viața se poate organiza într-un mod care să-i dea un sens, deoarece atunci putem ajunge la esența din om, iar aceasta este capacitatea sa de a transforma suferințele într-o realizare umană.

    Fiecare sens este unul ad personam și ad situationem.

     Omul devine de-adevărateale om în măsura în care, atunci când se dedică unei misiuni sau unui semen, uită de sine și se trece cu vederea. În schimb, discuția psihologico-pseudoumanistă referitor la ”dezvoltarea personală” derapează, inducându-ne în eroare; nu se ajunge la dezvoltare personală pe un drum direct, ci acest scop este fixat mereu doar ca un efect secundar, neintenționat, al autotranscendenței. Abraham Maslow afirma în ultima lui lucrare: ”Experiența mea concordă cu cea a lui Frankl, anume oamenii care caută direct descoperirea de sine, nu reușesc să o obțină.  Sunt de acord cu Frankl că principala preocupare a omului e voința de a afla rostul vieții.”

Dacă societatea industrială își stabilește necontenit ca obiectiv să satisfacă pe cât posibil toate nevoile umane și efectele lor secundare, societatea de consum are ca scop să creeze nevoi, pentru a le putea mai apoi satisface. Dar cea mai omenească dintre nevoile umane, nevoia unui sens în viață, nu este satisfăcută de nici una dintre acestea. Astfel, asistăm la un sindrom al nevrozei în masă, care este alcătuit din triada ”dependență, agresivitate și depresie” și care stă la baza sentimentului de inutilitate.

Frankl enunță necesitatea unui dialog dintre religie și psihiatrie, făcând referire la declarațiile lui Albert Enstein care spunea: ”Să fii religios înseamnă să fi găsit răspunsul la întrebarea: care este sensul vieții?” și a lui Ludwing Wittgenstein: ”Să crezi în Dumnezeu înseamnă să vezi că viața are sens.”

În cadrul unei analiza fenomenologice se arată că: cu cât e mai cuprinzător sensul, cu atât e mai puțin palpabil. Ceea ce este de-ne-știut nu trebuie să fie obligatoriu de-ne-crezut.

Autorul face profilul persoanelor în funcție de sensurile pe care le găsesc în viață.

Homo faber își îndeplinește sensul existenței muncind. Este cel mai apropiat de ceea ce numim un om de succes; el nu cunoaște decât două categorii și nu gândește de cât în ele: succes și eșec.

Homo amans își îmbogățește viața având experiențe și iubind.

Homo patiens, care prin capacitatea de a suferi, găsește și în suferință sens. Categoriile sale sunt împlinirea și disperarea, care stau perpendicular pe linia eticii succesului, iar din această deosebire dimensională rezultă superioritatea dimensională, deoarece Homo patiens se poate împlini chiar și în eșecul extrem, în ratare.

Astfel s-ar arăta că împlinirea este compatibilă cu eșecul, la fel cum este succesul cu disperarea.

Mulți oameni își ratează viața din cauza supraestimării unei singure valori, a lui să-fac-așa-și-nu-altfel, de parcă asta ar fi singura și unica valoare. Astfel că se pun în umbră celelalte, care nu le mai văd.

Frankl în decursul activității sale profesionale aplică două metode care au dat rezultate în tratarea tulburărilor nevrotice. Pentru anxietatea anitcipativă (tremuratul mâinilor în tremurofobie, hiperhidroză în hidrofobie, spălatul repetitiv în frica de bacterii) metoda terapeutică este intenția paradoxală, care constă în faptul că pacientul învață să privească teama în față  și să o ironizeze sau să râdă de ea.

Iar pentru obsesia introspectivă (pacienții caută o cunoaștere sigură de sută la sută și o decizie corectă de sută la sută în activități în care nu se cere intenție și atenție excesivă, ceea ce tulbură desfășurarea normală a activității), dereflexia este corectivul necesar, care constă nu doar a ignora simptomul, dar a-l determina pe pacient să facă altceva, să existe în altceva. ”Pe măsură ce concentarea trece spre scopuri altruiste, viața în ansamblu devine mai sănătoasă chiar dacă e posibil ca nevroza să nu dispară niciodată.” (Allport, 1955)

Concluzia lui Frankl este că nu toți pacienții reacționează la fel la toate metodele și nu toți medicii reușesc cu toate metodele. Psihoterapia este o ecuație din două necunoascute: personalitatea medicului, pe de o parte, și individualitatea bolnavului, pe de altă parte. De aceea e bine să nu supraestimăm tehnica psihoterapiei, astfel încât să vedem în om o mașină, Homme machine, ci să vedem în bolnav omul, Homo patiens.

Schimbarea la Față a Domnului nostru Iisus Hristos

 

Eu sunt Lumina,

dar voi nu Mă vedeți;

Eu sunt Calea,

dar voi nu Mă urmați;

Eu sunt Adevărul,

dar voi nu credeți în Mine;

Eu sunt Viața,

dar voi nu Mă căutați;

Eu sunt Învățătorul vostru,

dar voi nu Mă ascultați;

Eu sunt Mântuitorul vostru,

dar voi nu vă supuneți Mie;

Eu sunt Dumnezeul vostru,

dar voi nu vă rugați Mie;

Eu sunt Prietenul vostru,

dar voi nu Mă iubiți;

Dacă sunteți nefericiți, nu Mă învinuiți.

(text preluat de pe o icoană, traducerea îmi aparține)