Mintea însumează niște tipare ale fluxului de energie subiectiv
experimentate, care uneori conțin informații.
În corpul nostru avem un creier, un creier încorporat. De asemenea, avem
relații cu alți oameni și cu planeta, realitatea noastră relațională. Energia
și informația curg prin corpul nostru (prin intermediul mecanismelor organice,
inclusiv ale creierului) și între noi (prin comunicarea noastră în cadrul
relațiilor interumane).
Așadar, acum identificăm elementul esențial (flux de energie și informație)
și localizarea (în noi înșine și între noi) pentru un posibil sistem al minții.
Începem să înțelegem mai limpede aspecte mai complexe legate de ce este mintea și unde se găsește ea.
Ce este mintea? O trăsătură importantă a minții: Un proces emergent încorporat și relațional,
de auto-organizare, ce reglează fluxul de energie și informație, atât în noi
înșine, cât și în relațiile cu lumea din afară.
Unde se petrece aceasta? În organismul nostru, dar și între
noi și lumea din jur.
Această ipoteză nu separă creierul de minte; ea sugerează interdependența
lor profundă. Creier, relații și minte – sunt trei aspecte ale uneia și
aceleiași realități: flux de energie și informație. Această perspectivă poate
fi înțeleasă ca un triunghi al experineței umane. Această viziune nu împarte
realitatea în piese separate, interdependente, ci recunoaște natura sa
interconectată.
Ce putem spune despre întrebarea când
a minții? Sentimentul nostru despre ”când” se manifestă pe măsură ce se
generează energia, clipă de clipă – chiar în timp ce reflectăm asupra
trecutului sau ne imaginăm viitorul.
În calitate de parte a vastului sistem nervos, fluxul de energie și
informație circulă nu doar prin cap, ci și prin întregul organism uman.
Sistemul de procesare paralelă distribuit în întregul creier – și format din
circuite neurale interconectate între ele ca o pânză de păianjen – este
conectat cu rețelele neurale distribuite prin tot organismul - în mod distinct, în sistemul nervos
autonom complex cu ramificațiile sale simpatice și parasimpatice, în sistemul
nervos intrinsec al inimii și probabil chiar în sistemul neural complex al
intestinelor. De exemplu, s-au făcut studii ce evidențiază modul în care
intestinele noastre au neurotransmițători, cum este serotonina, care, împreună
cu biomul microorganismelor ce ne populează tubul digestiv, influențează în mod
direct starea de sănătate și starea de spirit – gândurile, emoțiile, intențiile
și chiar comportamentele noastre – așa cum ne influențează și hrana pe care o
ingurgităm.
Dacă vom îmbrățișa opinia că sistemul minții se extinde dincolo de
granițele epidermei, dincolo de unica localizare din cutia craniană și chiar
dincolo de organismul uman – spre un fel de procesor distribuit în paralel,
prin care mintea ia naștere și din conexiunile noastre sociale, facilitate de
fluxul de energie și informație pe care îl împărtășim între noi – dobândim o
percepție mult mai amplă asupra esenței minții. Dacă această accepțiune este
riguroasă, atunci am putea afirma simplu că mintea este în egală măsură
încorporată și relațională.
Una dintre proprietățile sistemelor complexe este auto-organizarea. Această
auto-organizare nu depinde de un programator sau de un program. Cu alte cuvinte
ea nu este determinată de ceva anume; ea este, pur și simplu, emergentă. Dacă
aveți o slăbiciune pentru conceptul liniar de cauzalitate, v-ați putea da un
pas înapoi. Sistemul nu cauzează, de fapt, emergența, aceasta ia naștere din
sistem.
În timp ce urmărim această trăsătură a minții (proprietatea de
auto-organizare), rețineți că uneori e necesar să părăsim propriul nostru mod
de a fi, pentru a nu ridica piedici în calea auto-organizării. În acest sens,
când lăsăm lucrurile să curgă de la sine, cum se spune, se produce o generare
naturală a acestei auto-organizări, care nu are nevoie de niciun diriguitor,
niciun programator, niciun președinte al consiliului de administrație care să
dirijeze spectacolul. Nu e nevoie să producem cauza, pentru ca auto-organizarea
să aibă loc – dacă nu ne punem în calea firescului, sistemul se va
auto-organiza în mod natural, emergent. Acesta este motivul pentru care ar fi
util să reflectăm asupra înclinației noastre de a identifica relații de
cauzalitate și să renunțăm la a mai face asta, cel puțin în anumite momente,
îngăduindu-i auto-organizării să se manifeste în toată esența ei naturală.
Indiferent dacă este înnăscută ori provocată de o experiență copleșitoare
numită traumă, suferința psihiatrică pare să se manifeste fie sub formă de haos (viața fiind dinamică,
imprevizibilă și presărată din plin cu emoții, amintiri sau gânduri
tulburătoare), fie de rigiditate (multe
lucruri fiind previzibile, plictisitoare, neînsuflețite), fie ambele.
Auto-organizarea optimă apare atunci când, în cadrul aceluiași sistem, au
loc două procese interactive. Unul constă în diferențierea elementelor sistemului, care le permite să devină
unice și să aibă propria integritate, celălalt înseamnă conectarea acestor elemente diferențiate ale sistemului. Termenul
comun pe care l-am putea folosi pentru această conectare a părților
diferențiate este cel de ”integrare”.
Metaforă: râul integrării curge într-un șuvoi plin de armonie, fiind
mărginit pe un mal de haos, iar pe celălalt de rigiditate.
Integrarea poate fi chiar fundamentul sănătății. Rezultatele cercetărilor
au venit în sprijinul acestei ipoteze. De exemplu, Raichele și colegii (2010)
au dezvăluit că pacienții suferinzi de boli psihice, care nu fuseseră dobândite
prin experineță, ci erau înnăscute (precum schizofrenia, tulburarea bipolară
sau autismul) prezentau importante regiuni ale creierului care nu erau bine
integrate. Asta înseamnă că ele nu erau – anatomic sau funcțional –
diferențiate sau conectate (ori ambele). Chiar și în cazul unor boli care nu
fuseseră cauzate de configurația
naturală a individului, ci dobândite prin experiență (precum abuzul sau
ignoraarea în copilărie), studiile realizate de Teicher (2002), aveau să
evidențieze ulterior că zonele importante ale creierului afectate de traumele
suferite în perioada de dezvoltare a ființei umane erau exact regiunile cu
rolul de a lega una de alta secțiunile diferențiate: hipocampul, ce leagă zone
ale memoriei clar separate una de alta; corpul calos, care leagă emisferele
diferențiate, stânga și dreapta, ale creierului; și regiunile prefronatale,
care leagă zona superioară și cea inferioară de corpul propriu-zis și de lumea
socială.
În unele momente din viață, am putea descoperi că – pentru perioade mai
lungi de timp – ne regăsim blocați într-un noian haotic de emoții, amintiri sau
ieșiri comportamentale nefirești. Alteori, rigiditatea se instaurează și simțim
că nu putem scăpa de repetiția unui gând sau a unui comportament, la fel ca în
cazul dependenței; ori conștientizăm o indispoziție și pierderea bucuriei de a
ne trăi viața, așa cum simțim când trăim dezamăgire, deznădejde sau tristețe.
Dacă aceste stări prelungite vor continua să se repete pe parcursul unor perioade
extinse, înseamnă că ceva din viața voastră nu poate fi integrat.
Integrarea dă naștere unui flux
FACES (flexibilitate, adaptabilitate, coerență, energie și stabilitate); integrarea dezechilibrată
conduce la haos și/sau rigiditate.
Când se realizează integrarea, natura unică a părților nu dispare din cauza
conectării lor. Așadar, conectarea nu este același lucru cu însumarea, fuziunea
sau amestecul; iar integrarea nu e sinonimă cu omogenizarea. Integrarea este
mai degrabă o salată de fructe, și nu un smoothie.
Primul pas pe care îl putem face în dobândirea stării de sănătate este
depistarea acestor deficiențe ale integrării. Următorul pas constă în
consolidarea diferențierii, dacă aceasta este dezechilibrată, după care,
refacerea îmbinării, dacă aceasta e cea compromisă.
Autorul prezintă un scurt exemplu edificator pentru o simplă intervenție.
După ce socrul acestuia a trecut în neființă, a fost copleșit de durere. A
decis să încerce o tehnică simplă de integrare. S-a gândit la fiecare stare
emoținală pe care o putea resimți, chiar conștietiza, încercând ”s-o numească,
ca s-o îmblânzească”. Rostea cuvântul care denumea starea și după aceea bătea
succesiv cu vârful degetelor pe umeri, având brațele încrucișate. Ca să nu
omită nimic, le-a enumerat în ordine alfabetică. ”Apatie”, ”apăsare”,
”anxietate anticipativă”, au fost cele cu care a început lista sentimentelor
negative. ”Admirația”, ”aprecierea” și ”atașamentul” erau câteva dintre
emoțiile pozitive. A parcurs fiecare literă și, chiar dacă nu se putea gândi la
o emoție care să înceapă cu ”z”, tot a sondat în căutarea lor. La sfârșitul
tentativei de identificare a stărilor emoționale și de îmbinare a lor în
conștiința sa, după bătaia ușoară pe ambii umeri, s-a simțit de fapt revigorat.
Lucru demn de remarcat, s-a demonstrat că meditația mindfulness contribuie
la evoluția corpului calos.
Integrarea conștiinței este modul în care diferențiem cunoașterea de
conștiință, apoi le diferențiem sistematic și le conectăm pe amândouă pe măsură
ce ne focalizăm atenția asupra diverselor componente ale cunoașterii (cele
cinci simțuri, mai întâi ”al șaselea simț”, corporal, interocepția; ”al
șaptelea simț”, mental, legat de gânduri, sentimente, imagini și altele
asemnea; și ”al optulea simț”, relațional , de conectare cu alte persoane și cu
lumea mai largă).
Integrarea bilaterală este modul în care diferențiem emisfera stângă de
emisfera dreaptă a creierului. Modul de procesare al emisferei drepte este
determinat de fluxul de energie și informație care transmite și interpretează
semnalele nonverbale provenite din contactul vizual, expresia facială,
tonalitatea vocii, postura corpului, gesturi, dar și din coordonarea și
intensitatea reacțiilor. Din contra, modul de procesare logic al emisferei
stângi identifică relațiile de tipul cauză-efect și folosește limbajul
lingvistic.
Integrarea verticală reprezintă modul în care ne conectăm cu corpul nostru,
permițând fluxului intern de senzații să se ridice ”de jos”, pătrunzând în
conștiința noastră ”de sus” mediată cortical. Starea verticală integrată
înseamnă deschiderea spre „inteligența corpului” și asumarea importantelor
semnale interoceptive, fără să vă lăsați copleșiți de ele.
Integrarea memoriei reprezintă modul în care preluăm elemente diferențiate
ale memoriei implicite – percepții, emoții, senzații corporale și înclinații
comportamentale, modele mentale și primingul mental (efectul prin care
expunerea la un anumit stimul influențează răspunsul la alt stimul) – și le
aduc laolaltă, rezultând niște forme explicite de memorie autobiografică și factuală.
Ați fost copleșiți de emoții sau reacții comportamentale pe care nu v-a
fost ușor să le înțelegeți? Uneori, aceste activări ale memoriei implicite pot
fi derutante și tulburătoare. Alteori, ele inhibă, pur și simplu, dispoziția de
a fi deschiși la noi experiențe. Identificarea acelor stări ca fiind potențiale
amintiri implicite neintegrate vă permit să fiți vigilenți la asemnea activări
ale memoriei și să nu vă lăsați afectați de ele din nou. Un jurnal cu astfel de
însemnări poate fi punctul de plecare util, de vreme ce vă determină să
reflectați cu minteaa deschisă la experiența voastră lăuntrică.
Integrarea narativă ilustrează în ce fel dobândim un sens al vieții
împletind laolaltă elementele disticte ale memoriei despre viața pe care am
trăit-o, pentru ca, după aceea, să desprindem în urma acestor reflecții un sens
al vieții. Dacă veți reflecta la punctul în care ați ajuns pornind din
copilărie, s-ar putea să constatați că povestea vieții voastre nu s-a schimbat
prea mult. Dar, dacă povestea voastră narativă se deschide spre a primi un nou
imput – provenind chiar și din reflecția asupra propriilor reflecții – veți
căpăta forța de a vă elibera mintea. În multe privințe, putem trăi în felul
nostru noi povești, dacă vem curajul să ne detașăm de tot ce este familiar și
previzibil.
Integrarea stării se referă la numeroase stări de spirit pe care le are
fiecare, la acele moduri diferențiate de a fi, care ulterior pot fi legate una
de alta pentru a dobândi o înțelegere continuă (chiar dacă neomogenă) a sinelui
în decursul timpului, creând astfel o coerență mentală – atât în cadrul unei
anumite stări, cât și pe parcursul mai multor stări de spirit. Stările implică
discursuri narative, amintiri, emoții și tipare comportamentale.
Integrarea interpersonală este modul în care ne apreciem unul pe altul și susținem
deosebirile care ne diferențiază în relațiile interumane, după care stimulăm
conectarea printr-o comunicare plină de respect, bunăvionță și compasiune. Prin
faptul că apreciem diferențele de religie, etnie, gen, stil de învățare, profil
economic și experineță educațională, putem stimula integrarea și, astfel,
starea de bine din comunitățile noastre și din cultura noastră, la nivel mult
mai larg.
Integrarea temporală reprezintă modul cum abordăm problemele existențiale pe
care ni le creează simțul timpului, generat mental și intermediat cortical.
Găsirea unei modalități de a aplana tensiunea dintre contrarii – dorul după
certitudine, în timp ce acceptăm incertitudinea; dorul după permanență, în timp
ce acceptăm efemerul; dorul după nemurire, în vreme ce acceptăm moartea –
constituie esența integrării. Faptul că reflectăm asupra acestor provocări ne
poate ajuta să realizăm integrarea, dacă învățăm să apreciem și să susținem
impactul acestor paradoxuri ale existenței noastre.
Integrarea are loc lăuntric și relațional. Uneori, trebuie pur și simplu
”să ne dăm la o parte” pentru a lăsa integrarea să se manifeste, în loc ”să
forțăm lucrurile să se întâmple”. Alteori, un blocaj trebuie identificat și
apoi cu intenție anulat, eliminat, îndepărtat. În anumite cazuri, diferențierea
intenționată trebuie inițiată de noi. Apoi, integrarea va însemna, de fapt,
să-i dăm impulsului natural de auto-organizare permisiunea de a emerge,
efectiv. Astfel, integrarea – armonie, sănătate, reziliență - poate fi privită ca un motor natural ce
ne-ajută să înaintăm în viață.
Bunătatea și compasiunea înseamnă integrare, în cea mai profundă
acceapțiune.
Cercetările au scos la iveală că sănătatea e generată de relațiile de
susținere ce se formează timpuriu în viață. Așa cum au demonstrat studiile
referitoare la experiențele negative din copilărie, perioadele dificile din
viața noastră timpurie pot să conducă la dificultăți semnificative în calea
atingerii unui nivel optim de stare de
bine atât mentală, cât și medicală. De exemplu, trauma petrecută în periaodele
de dezvoltare ale individului, experiențele timprii de abuz sever sau de
ignorare conduc la manifestarea unor impedimente în calea dezvoltării fibrelor integrative din creier, inclusiv în
hipocamp, în corpul calos și în cortexul prefrontal.
Cortexul prefrontal facilitează generarea a nouă funcții. Acestea sunt: 1)
reglarea motricității (echilibrarea accelerării cu capacitate de frânare); 2)
armonizrea comunicării dintre sine și celălalt (focalizarea atențieie asupra
vieții mentale interioare); 3) echilibrul emoțional (trăirea unei vieți
interioare bogate în registrul sentimentelor), 4) reacția flexibilă
(capacitatea de a face o pauză înainte de a răspunde); 5) liniștirea fricii
(calmarea reacțiilor insuflate de frică); 6) discernământul (conexiunea dintre
trecut, prezent și viitor, dând dovadă de înțelegere de sine); 7) empatia
(trasarea hărții care ilustrează viața mentală interioară a altei persoane); 8)
moralitatea (a gândi și a se comporta ca făcând parte dintr-un întreg mai mare, mai cuprinzător
față de sinele fizic, personal); și 9) intuiția (conștientizarea înțelepciunii
semnalelor primite dinlăuntrul organismului).
Toate aceste nouă funcții prefrontale sunt rezultate (dovedite empiric) ale
relațiilor de atașament sigur. Aceleași funcții reprezintă, de asemenea, un
rezultat (validat în urma studiilor) al meditației mindfulness. Atașamentul
sigur – construit prin iubire ca liant relațional și prin practica mindfulness
– adică abilitatea unei persoane de a-și face prieteni și a se iubi pe sine –
pare, în ambele sale componente, să fie emergent de integrare, dar și să
cultive integrarea în interiorul ființei noastre și între noi.
Mindsight – a percepe mintea proprie și pe-a celuilalt și a stimula
integrarea – înseamnă a vedea ce înseamnă a fi mindful. La fel se întâmplă și cu discernământul pentru a evalua
pertinent diverse situații. ”Prezența” este un termen care înglobează
atitudinea de a vedea diverse lucruri exact așa cum sunt ele și de a nu fi
condus de idei preconcepute și așteptări (închisorile noastre ridicate de
prejudecăți, care ne desparte de feulul nostru de ”a fi în prezent”. Asta se
întâmplă atunci când spunem ”pre-judecăți”. Atunci când suntem prezenți pentru
noi înșine dispunem de o conțiință atentă. Când suntem prezenți pentru copiii
noștri, creăm atașament sigur. Ambele, atașamentul sigur și practica mindfulness, stimulează starea de
bine – fizic și mental.
Înr-un proiect de cercetare s-a descoperit că, prin magnetoencefalogramă
(MEG), persoanele diagnosticate cu
autism aveau un nivel semnificativ redus de unde gamma. Nivelul scăzut de unde
gamma sugerează faptul că integrarea este redusă. Alte studii începuseră să
prezinte dovezi funcționale și anatomice similare despre integrarea slabă din
creierele nu doar a persoanelor cu autism, ci și ale celor cu probleme
provocate de schizofrenie și tulburare bipolară. Studiile preliminare din
psihoterapie evidențiau faptul că, chiar și în lipsa medicației, aceste
persoane își puteau modifica funcția și structura creierului. Probabil, una dintre
cele mai provocatoare și relevante descoperiri făcute prin cercetare
științifică a fost ceea că focalizarea atenției remodelează structura fizică a
creierului.
Un mod în care putem să pierdem contactul cu prezentul este să ne facem
griji cu privire la viitor sau să devenim exagerat de preocupați în legătură cu
trecutul. În multe privințe e vorba de niște neplăceri pe care încercăm să le
evităm sau niște atașamente de care încercăm să ne agățăm și care sunt
evidențiate în practica budistă ca fiind surse ale suferinței. Din perspectiva
minții noastre, ele sunt rezultate ale construcției mentale.
Dacă conștiința are nevoie de schimbare, atunci ce se întmplă când cineva
reușește să-și integreze conștiința? Dacă la nivelul celei mai elementare
conceptualizări, conștiința ar putea fi înețeleasă ca sentimentul fundamental
de cunoaștere a ceea ce este cunoscut, atunci ar putea ”cunoașterea” și
”cunoscutul” să fie diferențiate unul de celălalt?
Lucrurile cunoascute provin din: 1) senzații externe (auz. văz, miros,
gust, pipăit); 2) senzații interne (introcepția semnalelor lăuntrice ale
organismului, primite de la mușchi, oase și organe interne) 3) activități
mentale (emoții, gânduri, amintiri, credințe, atitudini, dorințe, aspirații,
intenții) și 4) starea noastră de interconectare cu ceilalți și cu lumea mai
largă în care trăim, simțul nostru relațional.
Exercițiul roata conștientizării stimulează integrarea prin faptul că
diferențiază cunoașterea în sine de ce este cunoscut în conștiință și, de
asemnea, face deosebirea dintre diversele lucruri cunoscute, prin faptul că
atenția se deplasează sistematic pe toată lungimea cadrului lucrurilor
cunoascute.
Armonizarea interioară este calea de a defini integrarea conștiinței, care
la rândul său se poate baza pe o varietate de practici străvechi, menite să
cultive prezența conștientă. Energia și informația ajung să fie integrate prin
asemnea practici. Armonizarea interpersonală – indispensabilă pentru formarea
unui atașament sigur – face ca experiența de ”a te simți simțit” să fie una
credibilă (nu mereu prezentă, dar complet accesibilă), prin care, deși ești
diferit de interlocutorul tău, totuși ești conectat cu acel om plin de grijă
față de tine.
Deschiderea față de prezent este un factor catalizator pentru integrare –
din punct de vedere intern și interpersonal. Totul pare să se rezume la
următoarea concluzie: atenția focalizată pe o stare de prezență conștientă,
precum relațiile armonioase cu noi înșine și cu ceilalți facilitează integrarea
neurală, adică reprezintă laolaltă fundamentul unei autoreglări sănătoase.
Timpul este schimbarea pe care o resimțim în minte ca o modificare a
probabilității. Mintea se generează încontinuu ca variație a probabilității, și
nu ca un obiect sau lucru care se alterează pe măsură ce timpul trece.
Ni se spune, de atât de multe ori, de către societate, școală, ba chiar de
știință, că suntem niște lupi singuratici într-o lume a competiției, care nu
are milă față de celălalt. Trăim o perioadă limitată de timp, așadar trebuie să
o trăim la maximum. Ni se spune să acumulăm lucruri de dragul fericirii
individuale, să dobândim sentimentul individual de împlinire. Dar ceea ce pare
greșit în toată această strădanie este supoziția implicită că sinele trăiește
doar în corp sau doar în creierul uman. Sinele nu este limitat în timp – având
în vedere că timpul, în calitate de ceva unitar care curge, poate chiar să nu
existe. Sinele nu este limitat de cutia craniană sau de epidermă. Sinele este
sistemul în care noi trăim. Trupurile noastre sunt noduri de rețea într-un
întreg mai amplu interconectat, în care suntem țesuți în mod inextricabil.
Suntem cu toții treji, trăim aici, ca parte din această viață care ne
înglobează, din entitatea mentală a lumii și din realitatea interconectată.
Când avem de a face cu termenul timp,
putem întodeauna să-l înlocuim cu cuvântul schimbare
și vom fi pe un solid teren științific. Viața și realitatea sunt dominate de
schimbare. Această schimbare pe care noi o experimentăm se petrece în ceea ce
am ajuns să numim ”timp” și ”spațiu”. Dar dacă în realitate nu este vorba de
nimic care să curgă, așa cum se întâmplă cu timpul, distribuțiile curbei de
probabilitate, adică locul unde ne aflăm pe acest spectru, tot se pot schimba.
La fel ca fluxul de energie și informație, pozițiile se modifică și își
transformă funcțiile de probabilitate. Aceste perspective furnizate de știință
și reflecția subiectivă, combinate între ele, pe parcursul călătoriei noastre,
adâncesc înțelegerea minții.
Iată cum sună ipoteza la care am ajuns: experiența
cunoașterii conștiinței ia naștere într-o probabilitate a energiei în
planul infinit. Lucrurile de care suntem conștienți – ce? Cunoaștem (dispoziția
și intenția, gândirea și gândul, simțirea și sentimentul, rememorarea și
amintirea) – apar pe măsură ce energia se îndreaptă de la posibilitate spre
probabilitate ajungând la realitate, într-un flux al momentelor succesive de
”acum”. Putem să cunoaștem aceste desfășurări, dacă lăsăm conducta experienței să
le aducă în flux spre conștientizare, iar după aceea, putem chiar să le modelăm
în timp ce le interpretăm semnificația, construim narațiuni și demarăm diverse
acțiuni. Dar aceste fluxuri pot avea loc și fără conștientizare, deoarece
fluxul non-conștiinței de energie ia naștere și se disipează foarte ușor în
sursa cunoașterii, care este planul posibilității.
Conștientizarea deschisă, prezența
conștientă, starea de prezență receptivă, ne oferă posibilitatea de a
îmbărțișa realitatea lui ”acum”, acceptând că tot ceea ce există este clipa de
acum. Pornind de la această stare, pot fi modificate intenționat tiparele
automate, dacă am ajuns să fim blocați în haos și rigiditate. Acest lucru
sugerează importanța conștiinței în
viețile noastre: conștiința e factorul catalizator pentru alegere și schimbare.
Mai mult decât a trăi experiența subiectivă cu deschidere, a fi conștienți în
mod receptiv înseamnă să alegem o cale diferită. Într-o asemenea stare de
prezență a minții, ajungem la revelații surprinzătoare și căpătăm o perspectivă
inedită asupra adevăratei naturi a minții și a realității.
Prezența planului ne îndreaptă spre starea de sănătate, eliberându-ne
potențialul înăscut de a ne cultiva integrarea. Prezența este portalul prin
care integrarea emerge.
Șa precum timpul poate fi o construcție a minții, tot astfel poate fi și sentimentul
nostru de identitate complet distinctă. Pentru a veni în ajutorul unui tată
copleșit de durerea teribilă pricinuită de pierderea copilului său, iată care
au fost cuvintele lui Einstein (1972):
Ființa umană este parte a unui întreg, numit de noi ”Univers”, o parte
limitată în timp și spațiu. Omul se experimentează pe sine, gândurile și
sentimntele sale, ca fiind ceva separat de rest – un fel de halucinație optică
a conștiinței sale. Această halucinație este un soi de temniță pentru noi,
fiindcă ne restricționează la dorințele noastre personale și la afecțiune față
de câteva persoane care ne sunt cele mai apropiate. Sarcina noastră trebuie să
fie aceea de a ne elibera singuri din această închisoare, lărgind cercul
compasiunii noastre pentru a îmbrățișa toate creaturile vii și întreaga natură,
în toată frumusețea ei. Nimeni nu e capabil să îndeplinească acest deziderat în
totalitate, dar strădania de a obține o asemnea reușită este, prin ea însăși,o
parte a eliberării și un fundament pentur consolidarea protecției lăuntrice.
Oamenii își împărtășesc bucuria, entuziasmul, venerația. Suntem
recunoscători împreună. Iubirea, ca sursă a rezonanței pozitive, e ceva minunat
și care ne conectează.
Studiile efectuate pentru a analiza emoțiilor pozitive, au arătat că venerația
ne deschide mințile și împinge în plan secund propriul interes personal,
aducând în față interesul colectiv. Asemenea studii originale au avut subiecți
indivizi cărora li s-a pus în fața ochilor o imagine ce inspira venerație (de
exemplu, un magnific pâlc de copaci, prin contrast cu impozantă clădire din
apropiere ce surprinde inclusiv imaginea unui trecător căruia îi scapă vederea
copacilor, fiind captivat de telefonul mobil). Când s-au uitat la acei capoci,
subiecții au fost mai înclinați să sară în ajutorul unei persoane aflate în
nevoie. În general, când oamenii simt venerație, ei spun că experiența le-a
schimbat modul de percepție a lumii. Există și o venerați generată social de
interacțiunile cu ceilalți – și care ne poate da acces la planul posibilității.
Dar ce altceva mai poate fi
considerat ca fiind iubire? Când ne conectăm prin compasiune cu cei mai
apropiați prieteni ai noștri, cu pacienți sau clienții, cu copiii noștri sau
chiar cu un străin, putem simți iubirea. Când cineva care suferă primește
mesajul nostru că ne pasă și suntem îngrijorați, când ajungem la sufletul
acelei persoane prin înțelegerea suferinței sale și generăm intenția de a
acționa pentru a veni în ajutorul său (când suntem motivați de compasiune) noi
generăm, de asemenea, o creștere a integrării.
Chiar dacă o persoană care suferă se află într-o stare de integrare
diminuată (conform definițiilor noastre despre sănătatea mentală și
non-sănătatea mentală), când ne conectăm cu acea persoană, starea de izolată de
integrare scăzută și starea de a fi singur se transformă într-o stare trăită
împreună cu altcineva. Prin alăturare a doi indivizi diferiți, chiar dacă unul
suferă, efectul general este de creștere în starea de integrare a ambelor
persoane. Demersul plin de compasiune determină două ființe distincte să se
conecteze, alcătuind împreună un întreg mai mare. Acesta este modul în care
integrarea formează un întreg mai semnificativ decât suma părților sale.
Dar ce putem spune despre bunătate? Să fii bun înseamnă să ai o anumită
stare de spirit, prin care admiți că fiecare dintre noi are mai multe straturi
de viață mentală. E posibil să avem numeroase fațete ale ”sinelui”, multiple
”stări de sine”, care sunt în realitate file dintr-o vastă colecție de stări
interioare. Integrarea înseamnă perspectivă binevoitoare, capabilă să le
înglobeze pe toate, acceptând spectrul complet de emoții și nevoi, amintiri și
strategii de a trăi în lume. A fi conștient de nevoile neîmplinite și de rănile
nevindecate te face receptiv și vulnerabil.
Exact din aceste vulnerabilități apare strea de bunătate – ca un mod
receptiv de a fi vizavi de realitatea interioară, ca un factor care ne
modelează comunicarea verbală și nonverbală și ne determină să înfăptuim acte
de bunătate, aleatorii sau planificate. Bunătatea e o stare de spirit pe care o
putem cultiva, pentru a aduce iubire în viețile noastre.
Una din cele mai grave consecințe provocate de conceptul mincinos de ”sine
separat” este aceea că, dacă noi vom crede asta, atunci vom resimți profund, lăuntric
și non-conștient un sentiment de deconectare, izolare și deznădejde. Tehnologia
digitală, modernă pare doar să întărească existența unui sine separat. O altă consecință
care vine cu iluzia separării de ceilalți este că ajungem să tratăm planeta ca
pe un coș de gunoi. În loc să manifestăm iubire față de natură, noi tratăm
Pământul ca pe un tomberon.
Cânt ne deschidem mințile prin prezență conștientă, simțim natura profund
interconectată a vieților noastre. Simțim Pământul ca fiind parte din noi - un
corp mental extins, care este (într-o măsură la fel de mare) o parte componentă
din cine suntem noi, așa cum sunt corpurile fizice în care trăim.
Ceea ce rezultă din acceptarea sinelui privit ca ”mine”, cât și ca ”noi”
dezvăluie un adevăr simplu: bunătatea și compasiunea îndreptate spre sinele din
propriul organism și spre sinele peste tot răspândit în viețile noastre
interconenctate reprezintă, împreună, calea naturală de integrare. Înseamnă să
prețuim diferențele (dintre noi) și să stimulăm conexiunile (între noi). Venerația
și gratitudinea ne inspiră la o asemenea dedicare față de binele mai vast, al
tuturor, încât suntem pătrunși de bunătate și compasiune. Contemplarea înseamnă
să aduci sacrul în existența ta. A avea un profund respect, a onora caracterul
neprețuit al vieții, a ne îmbrățișa unul pe celălalt cu iubire și grijă
protectoare, acestea sunt - toate – căile
sacre pe care înaintează o minte integratoare.
Simțiți adânc în ființa voastră, în axul minții voastre, în prezența din
planul posibilității, chiar aici, acum, un sentiment de putere și claritate, un
adevăr simplu desprins în urma acestei exploarări: integrarea e vizibilă în
bunătate și compasiune. Dacă acceptăm că prezența conștientă e portalul spre
integrare, atunci conchidem că bunătatea este, pentru minte, ceva la fel de
natural ca respirația pentru organism.
