Mă încearcă o dorință, care mă urmărește de mulți ani. Tainică.
Chinuitoare. Pe care îmi vine greu să (mi-)o recunosc. Pe care o uit pentru o
vreme, dar care reapare constant. Una ca o salvare, dar și ca o sentință.
Toate dorințele mi se metamorfozează, asta însă rămâne o
permanență. Ea mă face să mă simt o
nenorocită. În fața ei toate celelalte își pierd semnificația. O dorință pe
care mi-i greu să (mi-) o spun, pe care nici să o scriu nu pot. E atât de
morbidă, hidoasă, neînțeleasă, nici măcar pentru mine. Și în același timp atât
de vie, expiatoare, întremătoare.
O dorință ce poate trezi revoltă, ironie, compătimire, alarmă.
O dorință ca o (auto) condamnare. Pe care o reprim, dar și prin care simt voluptate.
O dorință ce mă îngrozește, pe care o simt atât de
improprie, abominabilă, difamantă.
Dar care mă și seduce, hipnotizează, pe care o simt atât
de firească, întemeiată, pertinentă.
Cert e că nu voi face nimic pentru înfăptirea ei, de
altfel s-ar transforma în cu totul altceva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu