De
ce-ai venit în astă lume?
căci
toate parcă-s prea străine
și
prea nepăsătoare trec
sorbind
din seva ce te ține.
Și
ce motiv ai mai găsi să mergi
spre
acel ceva atât de îndepărtat,
când
înaintând te pomenești
de
fapt, la aceeași linie de start.
Şi totuşi o să mergi necontenit,
căci
orice zăboveală
te
apropie de acel sfârșit
amarnic,
nedorit.
N-o
iei pe drumul larg și fățuit,
e
prea de tot înghesuit
de
aspiranți la fericire
grabnică
și fără îndatorire.
O
iei pe drumul mai îngust,
puțin
umblat și greu de străbătut,
călăuzit
de un ideal vetust
vrei
să-l urmezi neabătut.
E
neînțeleasă nebunie,
dar
oare nu mai mare ar putea să fie
de
cele trecătoare și veșnic schimbătoare
prea
inutilă alipire?
Iar
într-o zi la capăt de puteri,
cu
spini în tălpi și palme-n bătături,
o
bucurie la care nu puteai să speri,
te
va cuprinde și-ți va rămâne pururi.
Poezie
publicată în revista Altarul Credinţei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu