Profetul de Kahlil Gibran

 

Când iubirea vă face un semn, urmați-i îndemnul,

Chiar dacă drumurile-i sunt grele și prăpăstioase,

Și când aripile-i vă cuprind, supuneți-vă ei,

Chiar dacă sabia ascunsă-n penaju-i v-ar putea răni,

Iar când vă vorbește dați-i crezare,

Chiar dacă vocea-i ar putea să vă sfarme visurile, asemenea vântului de miazănoapte care vă pustiește grădinile.

Fiindcă, precum iubirea vă încunună, ea trebuie să vă și crucifice. Precum vă face să creșteți, ea trebuie să vă și reteze uscăciunile.

Dar dacă, stăpâniți de teamă, veți căuta tihna și plăcerea dragostei,

Atunci e mai bine să vă acopereiți goliciunea și să ieșiți din treierișul iubirii,

Spre a vă întoarce în lumea fără de anotimpuri, unde veți râde dar nu cu întreaga voastră  bucurie și unde veți plânge dar nu în toate lacrimile voastre.

Și să nu credeți că puteți croi singuri drumul iubirii, fiindcă iubirea, dacă o meritați, vă va arăta drumul spre ea însăși.

Iubirea nu are nici o altă dorință decât aceea de a se împlini.

Să fii rănit de înțelegerea iubirii

Să sângerezi de bunăvoie și bucurându-te

Să te trezești în zori cu inima înaripată și să înalți mulțumire pentru încă o zi de iubire.

Dăruiți-vă inimile, fără a le lăsa, însă, una în paza celeilalte,

Pentru că numai mâna vieții vă poate cuprinde inimile,

Și țineți-vă alături, dar nu chiar așa de aproape,

Căci coloanele templului înălțate-s la anume distanță,

Iar stejarul și chiaparosul nu cresc unul la umbra celuilalt.

Copiii voștri nu sunt copiii voștri.

Ei vin prin voi, dar nu din voi,

Și, deși sunt cu voi, ei nu sunt ai voștri.

Le puteți găzdui trupul dar nu și sufletul,

Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine, pe care voi nu o puteți vizita nici chiar în vis.

Voi sunteți arcul din care copiii voștri, ca niște săgeți vii, sunt azvârliți.

Și precum o singură frunză nu se ofilește decât cu tăcuta învoire a întregului arbore,

Tot astfel răufăcătorul nu poate să comită crima decât cu consimțământul secret a lvostru, al tturor.

Fiindcă asemeni unei procesiuni, înaintați împreună spre eul vostru divin;

Voi sunteți drumul, dar și drumeții.

Iar când unul dintre voi va cădea, aceasta-i pentru cei care sunt în urma lui, prevenindu-i că o piatră le-mpiedică trecerea.

Da, dar el cade și pentru cei aflați înaintea lui, care, cu toate că au pasul mai iute și mai sigur, nu au înlăturat piatra din cale.

Dacă unul dintre voi încearcă să judece o soție infidelă,

Să  pună atunci în balanță și inima bărbatului acesteia și, astfel, să-i măsoare cu grijă sufletul.

Fiindcă nu puteți despărți pe cel drept de cel nedrept, nici pe cel bun de cel rău;

Amândoi stau în fața soarelui asemeni firelor, alb și negru, întrețăsute.

Ir voi, care voiți a înțelege dreptatea, cum veți reuși aceasta, dacă nu veți privi toate faptele în plină lumină?

Atunci numai veți pricepe că cel drept și cel decăzut nu sunt decât un singur om stând drept crepusculul dintre noaptea eului-pigmeu și ziua eului-divin.  

Toate lucrurile amestecate sunt în firea voastră intimă într-o constantă semi-îmbrățișare, cele dorite cu cele nedorite, cele ce vă repugnă cu cele nespus de plăcute,

Acestea toate laolaltă în voi sălășluiesc – lumini și umbre – perechi în strânsă unire,

Iar când umbra se destramă și dispare, lumina care întârzie devine umbra unei alte lumini,

Și, astfel, libertatea voastră, pierzându-și piedicele, devine ea însăși piedica unei și mai mari libertăți

Rațunea și pasiunea sunt cârma și pânzele sufletului vostru mereu navigând.

Dacă pânzele și cârma voastre se rup, nu puteți decât să vă clătinați pe valuri la întâmplare, ori să rămâneți prinși în impas în mijlocul mării,

Fiindcă rațiunea, de una singură domnind, restrânge întregul elan; și pasiunea, liber lăsată, e o flacără arzând până la propria-i mistuire.

 De aceea, fie ca sufletul votru să-și exalte rațiunea până la înălțimea pasiunii, pentru ca astfel să poată cânta,

Iar rațiunea să vă conducă pasiunea astfel, încât aceasta să poată dăinui în permanentă reînviere și ca pasărea Phoenix să renască din propria-i cenușă.

Nu spuneți: ”Am găsit cărarea sufletului”, ci, mai degrabă: ”Am găsit sufletul drumețind pe îngusta-mi cărare”.

Pentru că sufletul aleargă pe toate cărările.

El nu călătorește pe o anumită linie, nici nu crește asemenea trestiei.

Sufletul se desface precum un lotus în petale fără de număr.”

Numai atunci când veți sorbi din râul tăcerii, veți începe cu adevărat să cântați,

Și numai când veți fi atins vârful mentelui, veți începe cu adevărat sî urcați.

Frumusețea nu-i o dorință ci un extaz,

Ea nu-i gura însetată, nici mâna care cere,

Ci, mai degrabă, o inimă înflăcărată și un suflet vrăjit.

Ea nu are chipul pe care ați dori să-l vedeți, nici vocea pe care ați dori s-o ascultați.

Ci, mai degrabă, este chipul pe care-l vedeți chiar dacă vă închideți ochii, sau cântul pe care-l auziți chiar dacă vă astupați urechile.

Frumusețea nu-i seva de sub coaja crăpată a trunchiului, nici aripa alăturată unei gheare,

Ci, mai degrabă, o grădină mereu înflorită, un nor de îngeri fără oprire zburând.

Oamenii din Orphales, frumusețea este viața arătându-și sacrul ei chip.

Ci voi sunteți viața și voi sunteți voalul pe chipu-i.

Sunteți buni când încercați să dăruiți din voi înșivă.

Totuși nu sunteți răi când căutați să câștigați pentru voi înșivă,

Fiindcă atunci când căutați un câștig, nu senteți decât o rădăcină care, prinzându-se de pământ, se hrănește din sânul acestuia.

Desigur, fructul nu poate spune rădăcinii: ”Fii asemenea mie, plină și rumenă, dăruind fără oprire din abundența ta.”

Fiindcă, pentu un fruct, a dărui este o nevoie, așa cum pentru rădăcină a primi este o nevoie.

La unii bunătatea e ca un torent ce se prăvale furtunos spre mare, ducând cu el tainele colinelor și cântecele pădurilor,

Iar la alții, asemenea-i unui biet pâriaș, care se pierde în meandre, ocolind și întârziind înainte de-a atinge țărmul mării.

Dar cel cu năzuința arzătoare să nu zică cumva, celui a cărui dorință e doamoală: ”Pentru ce ești încet și leneș?”

Fiindcă cei buni nu-l întreabă pe cel gol: ”Unde ți-s hainele?”, nici pe cel fără de acoperiș: ”Ce s-a întâmplat cu casa ta?”

Prietenul este răspunsul dat nevoilor voastre.

El este ogorul pe care îl semănați cu dragoste și îl secerați din recunoștință.

Nu aflați alt țel în prietenie decât adâncimea în spirit.

Pentru că dragostea care caută altceva decât revelația propriului mister nu mai e dragoste, ci-i ca oplasă în care, aruncată fiind, cade doar ceea ce-i de prisos.

Tot ce aveți mai bun în voi înșivă pentru prietenul vostru să fie.

Fiindcă rostul lui este să vă umple nevoile, dar nu și vidul din voi,

Și în desfătarea prieteniei, domnească  râsul și bucuriile împărtășite,

Pentru că în roua măruntelor lucruri inima își află dimineața și prospețimea.