La început a fost frumosul - Ion Vianu

         Trebuie să dea de gândit faptul că, în toate timpurile, oamenii au acceptat mai ușor să moară pentru o credință decât pentru o certitudine. Aevărat, există eroi ai rațiunii; Giordano Bruno, ars pe rug la Roma, în Campo de Fiori, pe 17 februarie 1600, declarase: ”Nu mă tem de nimic și nu retractez nimic, nu am nimic de retractat și nu știu ce aș putea retracta.” Dar eroismul în numele rațiunii nu antrenează masele, iar trădările intelectualilor depășesc în număr sacrificiile la care au consimțit.

De ce nu ar fi așa? – Credința este, prin definiție mai slabă decât rațiunea. O ecuație matematică se apără singură, în timp ce credința în Învierea Domnului necesită un angajament total. ”Ideile clare și definite” trebuie comparate cu un copil sănătos și inteligent care se descurcă singur în viață, în timp ce credințele suscită un potop de afectivitate asemănător celui pe care-l provoacă un copil bolnăvicios. Expresia lui Galileo ”și tutuși se mișcă” este apocrifă, dar ar putea să fie autentică: ipoteza heliocentrică dispune de suficiente argumente pentru a se putea susține, intrinsic, prin forța argumentației (chiar dacă recunoașterea ei universală avea să fie întârziată de retractarea astronomului florentin.

Credința, dimpotrivă, trezește o permanent grijă, flacăra ei trebuie menținută în viață printr-un efort care cere uneori sacrificial supreme, mobilizează în chip total potențele morale și spirituale. În același timp, nimic nu mobilizează în aceeași măsură totalitatea Ființei precum credința.

Neuropsihologii contemporani atribuie credințelor și rațiunii localizări cerebrale. În emisfera ”nedominantă” (de aobicei dreaptă) se găsește sediul pasiunilor, ca și atributele psihicului care țin de afectivitate, de gusturile fiziologice și estetice. Emisfera stângă (”dominantă”) este specializată în tratarea proceselor rationale și a limbajului, el însuși strâns asociat rațiunii. Totodată, creierul dominant procesează analitic, cel nedominant – sintetic. Chiar dacă laateralizarea funcțiilor este relative, pare cert că există un creier al gândirii rational-analitice și unul al emotivității și percepției sintetice. Iar motivația actelor noastre este în mai mare măsur dictate de creierul pasinal decât de cel rational. Pare evident că, ceasta fiind organizarea arhaică a minții, credințele sunt mai motivante decât cunoștințele. Intensitatea patimii libertății nu poate fi înțeleasă decât prin reacția pe care o provoacă lipsa de libertate, așa cum sunt exprimate într-o opera ce are intensitatea și puterea de fascinație a Infernului dantesc, Povestiri din Kolîma de Varlam Șalamov.

Întreaga sferă a ”iraționalului”, tot ce tine de credință (nu de știință) este împins la margine, fiind considerat o expresie a unei culture arhaice și populare, tolerabilă, dar nu de luat în serios. Nu este decât reluarea, cu mijloace mai blânde, dar cu nimic mai puțin radical, a atitudinii regimurilor comuniste față de viața religioasă. Este și dovada suplimentară a marii apropieri ideologice între comunismul apus (în Europa) și neoliberalismul trimfător (în întrega lume). Totul se petrece ca și cum ar fi fost găsită o ”corecție” care să permită ”convergența celor două sisteme”, preconizată de unii ideology, din ambele tabere, ai anilor ’60- ’70 ai secolului trecut. Iar antireligiozitatea este elemntul Marxist care persistă în sinteza actuală (martor stand refuzul Uniunii Europene de a în constituția ei faptul evident al originii iudeo-creștine a covolizației europene). De fapt, individul cel mai conform Europei neoliberale este Consumatorul. Iar cel mai bun consummator este cel care are nevoile cel mai puțin differentiate, el putând fi dirijat, au gre de la crise, spre marfa ce trebuie vândută la un moment dat. Impersonlizarea (pentru a folosi un neologism) este procesul prin care se construiește omul contemporan cel mai ”util”. la urma urmei, credinciosul practicant care merge la biserică din conformism își trăiește religia ca pe un purritual social, nefiind considerat un ins atât de nociv. Grav deviant, meritând să fie reprimat cu severitate, este purtătorul ”religiei dinamice”. Prin această expresie (sintagma opusă fiind ”religie statică”), H. Bergson a înțeles omul care își trăiește credința ca pe o aprofundare de sine, ca pe o căutare în care Transcendentul și Conștiința joacă un rol perpetuu și incitant v-ați ascunselea. Bergson consideră că ”religia dinamică” este atributul existential al unei infirme minorități, a misticilor; percepția lui este un de apocă, premărgătoare psihologiei analitice. Ulterior, C. G. Jung a atras atenția auspra funcției transformatoare, pentru psihism, a reprezentărilor religioase în etape,e laborioase ale procesului de individualizare, în desfășurarea deplină a individualității, Sinele.

 

Ne putem imagina două societăți umane trăind una alături de cealaltă; una având credința, dar fără probe, cealaltă dispunând de deplinul exercițiu al rațiunii, dar fără să creadă. Este ceea ce se petrece încă de pea cum, cu sciziunea profundă între societățile musulmane și cele occidentale, având caracterul de război al civilizațiilor la care asistăm astăzi. Tensiunea existp ăn rândul islamului, care trece printr-un proces de modernizare și trebuie totuși să accepte integrarea, presiunea exercitată de instituțiile religioase. Tensiunea există, mai mare, în creștinism: dogma Învierii, supremă sfidare adusă științei, este central creștinismului, în timp ce în iudaism și islam minunea, deși prezentă, nu este indispensabilă.

Cum a putut o civilizație care a așezat în centru lei minunea  să fie totodată și cea mai creatoare pe planul raționalității științifice?

Este posibil ca succesele enorme ale științei și tehnologiei realizate de Occident în ultimii trei sute de ani să fie legate de cu totul alți factori decât religia. În acest caz, întrebarea pusă nu are sens. Dar alternative există; ea a fost pusă în evidență de M. Guchet. Gauchet desemnează creștinismul ca ”religia ieșirii din religie”, ultima religie. Atribuind dumnezeirii un chip și o existență umane, creștinismul potențează enorm încrederea în capacitățile Omului. Deja iudaismul în cartea Facerii spune că Dumnezeu a făcut pe om ”după chipul și asemănarea Sa”. Știința, așa cum a spus odată S.Hawking (revenind mai târziu asupra propriei formulări), este ”o privire în spiritul lui Dumnezeu”. Prin știință, omul tinde (la infinit) către o omologie cu Ființa supremă. Este o ”Îndumnezeire” (Theosis) de un alt tip decât cea făgăduită misticilor, contemplativilor. În creștinism, Dumnezeu nu numai că seamănă cu Omul, ci chiar asumă o existență umană. În ciuda apelului la smerenie repetate de biserici, încrederea Omului în infinitele lui capacitaăți spirituale, dar și intelectuale sporește prin umanizarea Ființei supreme. Relația iudeo-creștinismului cu Știința devine cu atât mai organică.

Sporind încrederea spiritului în propriile potențe, nu mai prin asemănarea cu Providența, ci chiar prin asumare de către Ființa supremă a condiției umane, creștinismul încarnează un paradox: bazat pe o superstiție, sapă groapa superstiției. În acest sens, formularea ”religia ieșirii din religie” conține un adevăr profund.

 

Omul ieșit din religie este înstrăinat de sine prin obiectele care îl stăpânesc (în loc ca el să le stăpânească) și prin dependența de ele. Omul confundat în religie devine o unealtă în mâna celor ce îl manipulează, ajungând să se distrugă cu bună știință. A treia și cea mai numeroasă parte este a acelora care cultivă o conștiință falsă, mințindu-se pe ei înșiși, ”crezând” ceea ce, de fapt, nu cred.

Ființa umană este în parte ”irațională” și în parte ”rațională”. De exemplu, religiile constituite, dogmele, doctrinele sunt sistematizări ale unor trpiri primordiale care presupun o prelucrare rațională. Mai mult, religiile presupun un efort colectiv, pe generații, pentru a se impune în splendoarea lor dogmatică.

Dacă dogmatica este domeniul emisferei dominante, pasiunile generate de credință și simbolismul sunt legate de funcția emisferi  nedominante. Nu putem să ne imaginăm omul, dintr-odată progresiv, devenind o jumătate din ceea ce este, dezvoltând o singură emisferă cerebrală, pe cea a rațiunii și limbajului, a capacităților analitice, lăsând-o să se atrofieze pe cea a cărei funcționalitate este legată de expresia directă a emoțiilor, de percepțiile nonverbale (precum cele muzilcale) și de capacitatea de a sesiza configurațiile (Gestalten) în mod direct. Dacă există în procesul minntal un du-te-vino între analiză și sinteză, psihismul este capabil și să sesizeze de la bun început configurațiile globale. Trebuie luat în considerare că specializaarea emisferică se naște, dacă nu mai devreme, cel puțin odată cu Homo sapiens; picturile rupestre din paleolitic au fost trasate cu mâna dreaptă prin urmărirea conturului mânii stângi așezate pe perete. Tot astfel trebuie să se fi petrecut lucrurile cu percepțiile globale despre care am pomenit, atribute emisferei ”nedominante”. Astfel de reprezentări globale, nedatorate limajului și formațiunilor neuropsihice pe care C.G. Jung le desemnează ca ”arhetipuri”. Jung a subliniat în repetate rânduri că arhetipul este de natură inconștientă. Exclusiv reprezentarea arhetipului se traduce prin imagini, calificate drept ”simbolice”. Prin urmare, nu avem acces la zona arhetipurilor decât prin manifestările lor simbolice.

 Jung crede că zona arhetipală depozitează experiențele arhaice ale omului, experiențe care se reproduc în fiecare generație. De exemplu, constatarea că insul cu care ne întâlnim sau în noi înșine există, pe lângă un aspect cooperant și binevoitor, o altă latură persecutoare și malefică, se traduce prin limbajul umbrei, care răsare în diferite configurații simbolice. Revelarea umbrei nu-l privește doar pe Celălalt, ci și propria persoană.. deciptarea simbolului în cusrsul demersului psihanalitic ne poate face pe deplin conștienți de prezența în fiecare din noi a unei laturi ”umbroase”. O altă revelație pe care ne-o aduce strudiul arhetipurilor este bisexualitatea psihică fundamentală a ființei umane: în planul profund, fiecare bărbat ascunde un tip de reacție feminin, desemnat ca anima; reciproc, străfundul feminității este reprezentat de un aspect viril, egresiv, tiranic, esențial masculin, animus. Frecvente sunt arhetipurile copilului (puer) și al eroului. Procesul psihanalitic jungian conștientizează arhetipurile. Cura analitică, cu toate incertitudinile și eșecurile care o pândesc, este o tentativă de armoniza și a oferi o acceptare reciprocă aspectelor contradictorii ale psihismului.

Odată cu hominizarea, individul nu descoperă numai aspectele ascunse (precum umbra sau ”syzygia” anima/animus), numai limitele cunoașterii de sine, ci și misterul opac ce înconjoară Ființa. Ceea ce nu este cunoscut nu poate fi obiectul unei operații analitice. Analogia este singurul acces posibil către ”incognoscibil”. Omul arhaic nu este în măsură să gândească acel ”radical altceva” care este transcendența. El poate să-și închipuie în chip analogic, sub forma unor simboluri. Lumea subterană și lumea cerului ca domiciliu al celor trecuți din viață, munții (olimpienii) inaccesibili ca sediu al unor ființe preputernice (zeii), existența unor entități intermediale între om și Divinitate (îngerii)... Aceste simboluri ni se prezintă imaginar (reprezentări, vise) sau se concretizează ca obiecte materiale în două sau trei dimensiuni, monumente, opere de artă.

Istoricii religiei au încercat să definească particula elementară a vieții religioase. Acest element este pentru R. Otto numen, manifestarea divină trăită ca fascinație și cutremurare. Jung a sesizat apropierea ”numinosului” de manifestarea simbolică arhwtipală, trăită într-o puternică emoționalitate. În acest sens, arhetipul este ”particula elementară” ireductibilă, cărămida construcției religioase. Religiile constituite sunt mari construcții în care elementele arhetipale sunt reunite și ținute la un loc de mortarul ideilor și raționalizărilor de tot felul, de sacralizarea anumitor locuri, monumente și momente, articulări între imaginar și obiectiv desemnate de M. Eliade drept ”hierofanii”.

A trata Sacrul ca pe o scorie a omenirii, o fosilă martoră a unor timpuri trecute, înseamnă a nega esența umanului. Numinosul este perpetuu viu, din generație în generație.

Omul nu poate fi, nu este o construcție temporară, un zgârâie-nori ridicat pe o temelie de nisip. Omul actual este zidit din toată istoria lui, de la ființa vie, de la animal, trecând prin hominizii care l-au precedat, până la Homo sapiens. Șa un moment dat, în paleolitic, omul a început să integreze sub o formă simbolică experiențele  complexe prin care trecea. A făcut-o printr-o procedare sintetică, asemănătoare aceleia care integrează percepția formelor. Acest mod de cunoaștere nu este ”inferior” celuilelt, analitic. Disticția lor este rezultatul diferențieiri funcționale  între emisferele dreaptă și stângă. Elementul evolutiv, complexificator provine din faptul că omul este simultan capabil de o percepere analitică și una sintetică. Omul gândește în simboluri cum gândește înn termeni de raționament. Mai precis, configurațiile de lungă durată și de o mare compexitate ale existenței nu pot fi cuprinse într-un raționament analitic și, am putea spune, fatal, se prezintă într-o formă sintetică, simbolică. Omul ”vechi”, omul de până la revoluția gândirii europene din secolul al XVII-lea, a fost un ins despicat (splitted), în sensul că ”drepata nu știa ce face stânga”. Partea rațională emitea o judecată (”judecata” fiind apanajul ei); ea considera că partea simbolică aparține unei realități superioare, pe care nu o poate cuprinde, dar pe care nici nu o poate nega (chiar un savant universal ca Vico în Scienza nuova [1744] admitea creația lumii ca în Biblie și Potopul); dar în acelați timp nu putea considera această realitate de oridin superior de aceeași sorginte cu realitate percepțiilro imediate. Această experiență sintetică îi apare spiritului critic drept suspectă. De aceea este și ”sacră”, adică i se conferă un statut de intangibilitate. Este limpede, că lumea veche nu putea să se sprijine doar pe evidențe analitic-raționale și că avea nevoie de o cuprindere mai sintetică pentru a-și menține coerența; or, această coerență, această cuprindere sintetică, dincolo de circumstanțial, este domeniul Credinței. Termenul ”Credință” este prudent, trădează mefiența rațiunii, dar avertizează că nu putem să ne dispersăm de ea, de Credință. A califica drept credință ceea ce trebuie să treacă drept certitudine este un act ratat, în sensul psihanalitic. Povața lui Pascal, ”prostiți-vă”, este martora acestei tensiuni insuportabile.

Isotria gândirii ocidentale din ultimii trei sute de ani este istoria ruinării credinței. Pe de o parte, acumularea evidențelor bazate pe știință, pe lucrarea emisferelor dominante lasă în umbră credințele, le atribuie un statut de forme inferioare ale cunoașterii. Pe de alăt parte, filosofia este șovăitoare. Hobbes face să provină orice cunoaștere din experința senzorială, Kant crede că a găsit ”Lucrul în sine”. Filosifia iese cu dificultate din rolul de ancilla theologiae, slujnică a teologiei. Dar progresele științei și tehnicii au schimbat definitiv viața umană... acest lucru se răsfrânge în mod necesar asupra credințelor. Partida între știință și teologie pare pierdută de a doua.

La început a fost arhetipul. Arhetipul și expresia lui figurantă, vis sau reprezentare, transpuse, transpuse în imagini sacre sau laice, sunt, direct, rezultatul unei exeriențe arhaice. Doctrinele religioase sunt sistematizări raționale ale credinței, imperative morale, forme de constrângere socială, structuri complexe  ca structură și finalitate.

Simbolul nu este o interpretare falsă a realității, cum sugerează tirania emisferelor dominante. Simbolul reprezintă o altă față a adevărului, dar și o altă cale de a ajunge la adevăr.

Să ne imaginăm situația în care o femeie cu un copil bolnav se roagă la icoana Sfintei Fecioare. Acest act vine din adâncime. Și din adâncimea Timpului, și din a sufletului. Acțiunea ei, de ase ruga, are prea puțin de a face cu o doctrină religioasă. Pur și simplu, aceea care se roagă recunoaște în simbolul Maicii Domnului o figură feminină majoră, o imagine a medierii și îndurării. Puterea numinoasă a Sacrului este anterioară credinței religioase, rezultă dintr-o experiență arhaică îndelungată, sedimentată în succesiunea genreților homo sapiens.

Astfel, percepția arhetipală, ca percepere a unui Gestalt, are o funcție cognitivă. Ea dă seama de orientarea Omului în Lume, anticipează anumite situații specific umane. Dar, mai ales, anticipează speranța atunci când primejdia își arată colții. Nu este o speranță deșartă. Apelul la arhetipuri activează anumite așteptări la care ființa umană știe, în virtutea experienței speciei, că are dreptul să se aștepte. Ea este complementul și antagonistul așteptării anxioase: în fața necunoscutului, putem să anticipăm un deznodământ ”nenorocit”; o astfel de așteptare naște anxietatea; sau, dimpotrivă, ieșirea poate fi fericită; anticiparea pozitivă corescpunde credinței. Iar la credință se ajunge prin producerea spontană sau evocarea deliberată a imaginilor arhetipale.

Dar, vor spune unii, posibilitățile actuale ne înzestrează cu mijloace de prevedere, mai sigure. Suntem mai bine înzestrați spre a prevedea și evita catastrofele meteorologice; diagnosticul corect al bolilor și forța mijloacelor terapeutice ne ajută să vindecăm într-un chip mai eficient decât acum un secol. Rosturile credinței, rugăciunii și ritualurilor apotropaice sunt cu atât mai reduse cât știința progresează.

Și totuși, partea de hazard a aexistenței rămâne incontestabilă. Atâta timp cât va exista hazardul, ritualul și rugăciunea vor fi un recurs.

Simptomele nevrotice nu au numai o latură negativă: ele nu traduc numai o înfrângere a psihicului; simptomele constituie un baraj în calea angoasei. Adesea, acest baraj este puțin eficace... chiar dacă angoasa este îndiguită, simptomele nevrotice, obsesiile și fobiile sunt invalidante. Prin contrast, ”simptomele” religioase, viziunile arhetipale pot fi constructive, chiar dacă ”fură energie”. Spiritul care se confruntă cu numinosul este supus unei încercări insuportabile, dar, dacă nu se cufundă în psihoză, iese din ea mai puternic. Experiențaa elementară a numinosului pune la ăncercare forța psihicului. Ea operează cu un factor de selecție: dacă reușește, individul capătă un nou ”credit” de reziliență, adaptare, creație. Eșecul poate due la un dezastru psihologic.

Într-o singură privință religia te poate angaja pe o cale onflictuală sterilă și fără ieșire: falsa credință. Presiunea socială, propria conștiință te poate duce la o flagrantă contradicție între ce ”crezi” cu adevărat și dubiile care te macină. Te încăpățânezi să afirmi ceea ce nu poți crede. Se creează astfel o falsă conștiință, un conflict intern. Sentimentul de a tări în minciună usucă viața spirituală, golește de conținut reprezentările numinoase. ”Nevroza religioasă” nu se manifestă în numinos, ci în falsa conștiință a credincioasului.

Dacă omul tradițional, omul Evului Mediu, a trăit împăcarea între propria conștiință și credință, dacă a putut să-și desfășoare existența în îndoială, acest lucru a devenit din ce în ce mai puțin posibil după marea revoluție a gândirii din secolul al XVII-lea. Credința a devenit din ce în ce mai suspectă. Ateismul combativ a lui Nietzsche sau Freud a fost, la un moment dat, o ieșire din impas. O altă cale reține exclusiv mesajul moral al religiei, lăsând deoparte conținutul arhetipal, misterul fascinant, cum a făcut-o Tolstoi și protestantismul liberal. A treia cale, sugerată de Jung, este ”de-a nu arunca copilul odată cu apa din copaie”: de aprezerva experiența arhetipal-numinoasă, autentica expresie a inconțtientului arhaic, vădind forța simbolicului.

Oare această percepție nu golește religiosul de conținutul moral? Jung a avut dreptate când a postulat că scopul psihanalizei este realizarea acordului între părțile contradictorii ale psihicului. Criteriul de judecată nu mai este împlinirea îngustă a unor regului de conduită și a unor exigențe de viețuire, ci împăcarea tendințelor contradictori într-o sinteză personală aflată sub imperiul arhetipului celui mai cuprinzător, Sinele. Din punct de vedere a psihologiei jungiene, sinteza între rațiune și complexitatea arhetipală, armonizarea coontribuției celor două emisfere, corespunde exigențelor morale. Omul care reușește armonia dintre conștient și inconștient, dintre partea arhaică și partea actuală este omul împlinit.

 

Criteriul cel mai semnificativ al marii arte este cantitatea și calitatea simbolicii arhetipale pe care o vehiculează. În fața unui astfel de material simbolic, emoția artistică este maximă. Șocul estetic provine din identificarea originii arhetipale a figurației respective. Fervoarea care se asociază cu frumosul este un semnal că ne apropiem de valorile fundamentale ale existenței omenești. În mijlocul mizeriilor inernte oricărei existențe individuale, atingem, temporar, o zon care ne aduce în față în față cu miracolul existenței în sine, la revelația că a exista în orice condiții, este binele suprem. Iar această conștientizare este strâns legată se entuziasmul produs de frumusețe. Recunoștința față de principiul care ne-a scos din inexistență este nucleul ireductibil al pietății. Tot restul este suprastructură, ideologie, morală.

Teama actuală că robotul va înlocui omul tinde către panică... nu pe nedrept. Dar motivul mai profund al angosei contemporane ar trebui să fie altul: nu că robotul va semăna din ce în ce mia mult cu oamenii, ci că oameni ise vor apropia din ce în ce mai mult de roboți. În actualele împrejurări istorice și tehnologice, ne putem imagina că se va dezvolta un om pur funcțional, fără emoții, fără perspectivă simbolică, incapabil să se bucure că există, incapabil de această simplă bucurie de-a fi care este pietatea. Se poate obiecta că depozitul genetic este ireductibil; că ființa-om se naște cu un anumit capital, care include capacitatea simbolică, emoția metafizică, enruziasmul în fața Frumosului, identificarea imaginilor arhetipale. Dacă răspunsul este ”da”, atunci omul este salvat de la transformarea robotică. Dar ne putem foarte bine imagina că anumite funcționalități tind să ocupe cât mai puțin loc și, chiar dacă nu dispar cu totul, se atrofiază în asemenea măsură, încât ajung să nu mai joace nici un rol. Iată adevărata primejdie care pândește ființa-om: identificarea funcțională cu robotul.

Există interesul, mijlocul de afrâa sau opri robotizarea umană? Identificarea arhetipurilor este izvorul entuziasmului estetic. Acest proces va fi, din ce în ce mai mult, conștient și universal răspândit. Cât e universal va fi, în ce măsurî va fi capabil să seducă, iată de ce depinde supraviețuirea vehiculului Om.

Educația estetică a umanității despre care vorbea Fr. Schiller este mijlocul principal care integrează simbolicul scos din matca subiectivității, contemplat și privit. Pentru Schiller, paradoxul arte iconstă în aceea că utilitatea rezultă din inutilitate. Arta pune în valoare jocul, gratuitatea. ”Scrisorile despre educația estetică a umanității” se referă la rolul pe care arta îl poate juca în cucerirea libertății umane, dar tot atât de bine, creația și contemplarea artistică pot fi puse în slujba libertății și a jocului metafizic. Cu siguranță arta este înrădăcinată în straturile cele mai arhaice ale psihismului; pe de altă parte, omul a învățat să se joace în primele clipe ale existenței sale ca om, adică atunci când, acum șaptezeci de mii de ani în urmă, s-a produs revoluția cognitivă. Trăsătura principală a acestei revoluții a fost aceea că omul a devenit capabil să-și reprezinte și să comunice lucruri inexistente: anticipări, fantezii, ficțiuni. Gândirea a ieșit din funcționalitatea pură. Așa s-au născut miturile, religiile și, mai general, activitatea fantasmatică a omului. Dar ce este această libertate de a fantasma, dacă nu un joc? Relația jocului cu gravitatea existenței a fost mult timp menținută prin credințe, adică prin construcții fragile, echivoce, situate între adevăr și neadevăr. Acum, psihismul întră într-o etapă în care devine capabil să recunoască puterea și virtutea jocului, gratuitatea.

Utilitatea jocului rezultă din gratuitate. Omul a devenit om pentru că joacă jocul imaginației, al gratuității. Jocul cu arhetipurile este un joc grav. Omul are nevoie de gravitate, caută chiar gravitatea. Nimeni nu este mai serios decât un copil care se joacă; jucându-se își construiește minte, stabilește contactul cu lumea... omul adult poate și trebuie să redevină copil. Un cpil care joacă jocul simbolic al sacrului... Așa cum a făcut omul de la începutul revoluției cognitive.

Tebuie să ne ridicăm împotriva falsei alegații că epoca actuală nu are mijloacele de a dispune de cultură. Niciodată cultura nu a avut atâta mijloace de răspândire și recunoaștere. Ceea ce trebuie să se întâmple este o mișcare activă de propagare a entuziasmului estetic și smbolistic. Religiozitatea este o componentă majoră a ”patrimoniului imaterial al umanității”. El se poate irosi sau se poate conserva. Dar o religie convențioanlă, ”statică” este tot atât de potrivnică religiei ”dinamice” pe cât este ireligiozitatea propagată de ”Omul plat”. Omul plat este o rezultantă a timpurilor noastre și nu este nici el etern. Omul plat îi repugnă omul complet, echilibrat, simultan rațional și pasional. În era robotului, omul și robotul se apropie unul de altul; încet, pot deveni interschimbabili. Dar pendulul poate începe o mișcare în sens invers. Dacă omul are un viitor, ele va regăsi o religie dinamică, însă numai în acord cu exigențele actuale de-a accepta simbolismul ca pe un joc grav. Dacă nu, formele barbare ale religiozității, integrismele celem ia crude au un viitor. Integrismul actual din Orient ar putea fi un eșantion a ce se va petrece în viitor. Sau vom merge fără întoarcere pe calea robotică: a omului robot sau a robotului-om; omul-om va deveni o amintire. Un om integral nu poate refuza nici tradiția, nici modernitatea, nici simbolicul, nici realitatea, ci trebuie să integreze în prezent trecutul și viitorul, analiza și sinteza.