Partea cea bună rămâne celor ce știu să aștepte

"Nu trebuie să cauți. Trebuie să aștepți.

Am așteptat întotdeauna, fără tulburare

și nu sunt deloc nefericit"

Jean-Baptiste Camille Corot

            Mă gândeam că mi-ar fi groază de ziua în care n-aș mai vrea să-ți spun nimic.

Știi, o trăiesc, și chiar are ceva groaznic în ea. Astăzi s-a rupt ceva în mine definitiv, după o stare de agonie ce părea că nu mai are capăt. M-a torturat îndelung încât credeam că-mi va stoarce toată seva, până la neființă.

Sfârșiturile vin neprogramat, neanunțat, subit. Sfârșitul nu sosește când declarăm că s-a încheiat, când ne luăm adio, când nimicim orice mărturie concretă a ce a fost conținut, când închidem uși, când evadăm departe de tot ce ne amintește de acel ceva ce-l dorim arhivat pentru totdeauna. Pentru că acel ceva poate să rămână încă mult timp cu noi, să fie o prezență febrilă, neliniștitoare, acaparatoare, în pofida voinței noastre.

Astăzi trăiesc sfîrșitul după o lungă așteptare ornamentată cu vise idilice.

Așteptarea e, totuși, o stare frumoasă, ea are candoarea, rafinamentul, grația  pe care nu o poate avea vreo împlinire. E acea stare copilărească ce precede un posibil miracol ce ne-ar putea salva de obscuritate. Și când se întâmplă să-l trăim suntem cuprinși, mai curând, de frenezie, exuberanță, efervescență. Firește, stări ce exaltă spiritul dar care nu au nimic comun cu delectarea molcomă, savoarea, reveria specifică așteptării.

Întodeauna avem liberatea să facem din așteptare un preludiu promițător. Ea are prioritatea să fie înaintea începuturilor, și deci, cea mai îndepărtată de cuprinsuri și finaluri. Începuturile sunt prea nesigure, cuprinsurile - prea agitate, iar finalurile – prea triste. Iar așteptările sunt așa cum ni le plăsmuim. În totalitate la discreția noastră, le putem agrementa cu iluziile, emoțiile, fantasmele de care suntem în stare. Existența noastră sură are atâta nevoie de aceste condimente pentru a prinde culoare.

Așteptarea învăluită într-o aparentă pasivitate ar putea avea îndrăzneli nebănuite. Ea poate deveni un puternic mobil în viață. Un teren fertil pentru manifestări prodigioase, acțiuni temerare, realizări eclatante. Așteptarea nu-i echivalentă cu stagnația, ea poate fi o sursă importantă  de energii și impulsuri pentru mari înfăptuiri.

Așteptarea are o puritate inconfundabilă, o uimire fermecătoare și nuanțe ce nu le poți găsi altundeva.

Să nu încetezi să aștepți. Să nu obosești nicicând în așteptare. Partea cea bună rămâne celor ce știu să aștepte.

Text publicat în revista Garbo