Ultima zi din mai

O femeie migrată în străinătate se întoarce în localitatea de baștină după ce își părăsise de câțiva ani familia constituită dintr-un soț violent și două fiice. Găsește un sat în care se pare că timpul s-a suspendat. Aici oamenii își duc traiul într-o rutină fastidioasă în care activitățile gospodărești par să nu aibă sfârșit.

 Femeia împreună cu actualul ei soț se cazează într-o pensiune. De aici istoria e învăluită în echivoc, dar unul ce intensifică intriga. E acel mister pe care nu-ți dorești să-l dezlegi până la capăt pentru că conferă farmec, fără a compromite povestea.

Femeia rămâne în pensiune, torturată de amintiri dureroase, tensiuni interioare și neliniști. În timp ce soțul acesteia petrece o zi în compania unui localnic ce crește de unul singur două fete. Străinul încearcă să se infiltreze în rutina acestor oameni a căror preocupări sunt foarte diferite de ale lui. El pare o prezență exotică în compania unor oameni tăcuți, simpli și modești în traiul lor nefluctuant, nepretențios și lipsit de diversitate.

            Acțiunea se petrece într-un cadru natural pitoresc. În pofida sărăciei materiale, austerității, traiului lipsit de confort oamenii de aici înfățișează întregime morală, cumințenie proverbială, iar truda lor fizică pare să-i elibereze de tumultul sufletesc comun omului modern.

            Aici viața se petrece așa cum a fost ea concepută, în armonie cu natura, în armonie cu universul. Acești oameni supuși unor munci ce-i vlăguiesc de puteri fizice, au net mai multe posibilități să-și păstreze esența divină, starea pură, nepângărită a sufletului.

Un film ce te face să compari două lumi. Pe de o parte, lumea omului modern preocupat să-și asigure un trai cât mai comod, îndestulat, conform unor standarde impuse din exterior. Prin asta autocondamnîndu-se la un ritm alert de viață, din care evadează periodic, procurându-și scurte momente de relaxare și distracții, ca ulterior, să se întoarcă și să o ia de la capăt. Omul modern acumulează aparent tot pentru a duce o viață lipsită de griji și a fi fericit. Totuși, rămâne un gol neumplut, o foame după ceva ce el însuși nu-și poate defini.

Pe de altă parte, omul care trăiește conform ritmurilor naturii, acolo unde totul e orânduit într-o lentoare lipsită de avânt, unde toate își au timpul lor, se succed într-o logică firească, unde totul se întâmplă fără grabă. În această aparentă plictiseală disperantă acest om nu disperă, el nu a câștigat nimic, dar el nici nu a pierdut nimic. El nu s-a pierdut pe sine, nu l-a pierdut pe Dumnezeu.

Un film trist ca și o ultimă zi de mai, ce ilustreză viața unor oameni care nu cunosc progresul, ascensiunea, măreția, dar nici prăbușirea inerentă acestora. Oameni ce au niște vieți închise în sine, învăluite într-o negură din care străbat suflete luminoase.

Recenzie publicată în revista Webcultura