Vine
mometul când nu mai crezi în ceea ce nu merita câtuși puțină
încredere. Când speranțele se fac țăndări. Când ești
pregătiră pentru orice, fie dezastru, fie binecuvântare. Când
știi că ceea ce îți aparține e clipa prezentă. O savurezi pe
cea de fericire fără să te gândești la persistență, și ești
răbdătoare cu cea potrivnică. Pentru că nici una, nici cealaltă
nu durează la nesfârșit, se succed haotic.
Înțelegi
că multe se perimează, uzează și trec, și foarte puține
dăinuie, propășesc, rezistă. Și în asta constă proba valorii.
N-ai
fost ferită de încercări, care totuși nu te-au doborât
definitiv, deși au putut. Ai trăit ceea ce nu-ți doreai deloc să
trăiești. Ai înțeles că nimic nu e atât de îngrozitor cum
pare, mai ales după ce trece. Și că poți să suporți multe.
Ai
trăit dureri sfâșietoare, în care încerci sentimentul
sfârșitului. Dar ai trăit și bucurii pure, adevărate, simple. Și
ai înțeles că toate se compensează.
Ai
suportat trădări pe care nu le-ai răsplătit la rându-ți cu
trădare. Te-a durut, ai iertat, i-ai primit pe aceștia cu
înțelegere. În cele din urmă, asta a contat pentru tine, nu
pentru ei.
Ai
înțeles că orice apropiere aduce cu sine drama. Și asta e parte a
relațiilor importante în viață. Dacă e o legătură puternică,
se trece peste cu iertare, dacă nu - se destramă.
Ai
înțeles că când obții ceva, neapărat pierzi din ceea ce deja
îți aparține. Opulența, somptuozitatea, grandoarea presupun, de
obicei, renunțare la simplitate, puritate, naturalețe. Și aici
trebuie să-ți cântărești bine alegerile.
Ai
înțeles că cele mai grave lucruri se întâmplă molcom, îți
răpesc acel genuin din ființă fără să-ți dai seama când
anume. Atunci când îți trăiești viața și nu știi că ești
fericit. Când lumea îți aparține și nu știi ce să faci cu
asta.
Sunt
zile în care e greu să zâmbești dar ești profund recunoscătoare
pentru acest dar unic, ales, inestimabil – viața. Și atunci,
bucuria ta licărește într-o lacrimă izvorâtă în timp ce înalți
o rugă de mulțumire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu