Fără-de-sine

Cerul nocturn apasă peste capul meu greu de insomnie.

Picăturile de ploaie îmi umezesc ochii uscați.

Vuietul îndepărtat, mecanic îmi sfredelește creierul obosit.

Un câine urlă a disperare,

aș scoate-o și eu din mine printr-un strigăt,

dar nodul din gât îmi sugrumă vocea.

Pleoapele obosite de nesomn se închid,

iar privirii i se deschide o beznă mai densă decât cea a nopții neînstelate.

Adierea de vânt e unica mângâiere în noaptea în care sunt singură pe lume.

M-aș cufunda într-un somn al uitării de sine,

dar și ăsta mă refuză,

deci rămân fără-de-sine.

Poezie publicată în revista Webcultura