Picătura de aur de Michel Tournier

 

Picătura de Aur urmărește destinul unui tânăr muncitor imigrant nord-african în Franța anilor ’80 ai sec. XX. Romanul este străbătut de evenimente și simboluri care delimitează preocupările lui Tournier: starea morală a societății, metafizica semnului și a imaginii, natura fotografiei, viziunea idealizată despre băieții adolescenți.

Născut în 1924, Tournier ajunge târziu la ficțiune, publicând primul său roman, Vineri, la vârsta de 43 de ani. O adaptare prin excelență franceză a unui clasic consacrat care transformă povestea lui Defoe într-o meditație surprinzător de vie asupra filozofiei și naturii umane. Vineri câștigă Marele Premiu al Academiei Franceze. Trei ani mai târziu Căpcăunul câștigă Premiul Goncourt, acordându-i-se primul vot unanim din istoria de 65 de ani a premiului și devine bestseller în Europa.

Protagonistul romanului este Idris, un cioban berber în vârstă de 15 ani, care trăiește cea mai importantă zi din viața sa când o blondă europeană îl fotografiază, iar un prieten apropiat moare în timp ce coboară într-o fântână consolidată inadecvat. Femeia care conducea un Land Rover farmecător îi promite că îi va trimite o copie a instantaneului său de la Paris -  despre ea nu va mai auzi nimic niciodată. În următorii doi ani Idris se hotărăște să plece la Paris cu ideea de a-și recupera fotografia, sau măcar ”să fie propria lui fotografie” așa cum încearcă să explice.

În plus, prietenul său mort Ibrahim, un băiat admirabil, cu o atitudine condescendentă  față de cămile spre deosebire de locuitorii deșertului (antagonismul dintre nomazi și coloniști este unul recurent la Tournier, pe care în Căpcăunul îl explorează până la Cain și Abel) pare un reproș intolerabil adus lui Idris, care nu poate prevedea în viața sa decât căsătoria - reprezentată în cărțile lui Tournier ca un fel de moarte și stagnare.

Într-o noapte, Idris participă la o petrecere nupțială, unde este atras de un pandantiv de aur în formă de lacrimă de la gâtul unei dansatoare. ”Era imposibil să concepi un obiect de o perfecțiune mai simplă.” Întorcându-se la fața locului a doua zi dimineață, Idris găsește pandantivul cu cureaua de piele ruptă în nisip, și-l pune la gât când pleacă spre continentul european.

Idris află de la un ghid turistic la un muzeu din Maghrebi că, păcătura de aur este un obiect de artă sahariană nereprezentativă. „Sunt forme abstracte, geometrice, a căror valoare constă în semne, nu în imagini.” Pe feribotul care traversează Mediterana, Idris se întâlnește cu un aurar, care îi spune că pandantivul este o bulla aurea, o bijuterie romană purtată de copiii născuți liberi, care este restituită când copilul ajunge la pubertate. Semnificația picăturii din romanul lui Tournier este clară atunci când Idris o pierde în prima sa noapte în Marsilia, în favoarea unei prostituate.

În Franța, Idris este copleșit de abundența de imagini: benzi desenate, reclame, muzică rock, pe care Tournier le consideră drept neautenticitatea păgubitoare a reprezentaționalismului occidental. „Văd peste tot fotografii”, îi spune Idris unui parizian. Acesta îi răspunde: „Aceasta este țara ta; asta ești tu.” ”A mea? Eu? Nu recunosc nimic!” Evenimentele se completează atunci când Idris, lucrând ca muncitor în construcții, manevrează un burghiu pneumatic (aproape simbolul muncitorului maghrebian) în afara atelierului unui bijutier în care picătura sa de aur pierdută - „simbolul libertății, antidotul împotriva sclaviei” - apare ca un ornament african rar.

Iată un fragment:

Acești adolescenți musulmani, afundați în marea cetate occidentală, erau expuși tuturor agresiunilor efigiei, idolulului și chipului. Trei cuvinte pentru a desemna aceeași sclavie. Efigia este zăvorul, idolul este închisoarea, chipul este gaura cheii. Există doar o singură cheie care poate face să cadă toate aceste lanțuri: semnul. Imaginea este întodeauna retrospectivă. Este o oglindă întoarsă către trecut. Nu există o imagine mai pură decât profilul funerar, masa mortuară, capacul sacrofagului. Dar, din nefericire, fascinația ei este atotputernică asupra sufletelor simple și nepregătite. O închisoare nu înseamnă numai niște gratii, ci și un acoperiș. Un zăvor mă împiedică să ies, dar mă apără și de monștrii nopții. O figură gravată în piatră trezește ispita de a te cufunda vertiginos în tenebrele unui trecut imemorial. Forma cea mai trivială sub care se ascunde acest opium este întâlnită la cinematograf. Acolo, în sălile întunecoase, bărbați și femei așezați unul lângă altul în fotolii proaste, stau încremeniți ceasuri întregi, contemplând hipnotizați un enorm ecran orbitor, care le ocupă tot câmpul vizual. Și pe această suprafață scânteietoare se agită imagini moarte care îi pătrund până în inimă și împotriva cărora sunt lipsiți de apărare.

Imaginea este cu adevărat opiumul Occidentului. Semnul este spirit, imaginea este materie. Caligrafia este algebra sufletului, trasată de organul cel mai spiritualizat al trupului, mâna dreaptă. Ea este întruchiparea invizibilului prin vizibil. Arabescul semnifică prezența deșertului în moschee. Prin el, infinitul se desfășoară în finit. Căci deșertul este spațiul pur, eliberat de vicisitudinile timpului. Este Dumnezeu fără om. Caligraful care, în singurătatea chiliei sale, ia în stăpânire deșertul și-l populează cu semne, e izbăvit de mizeria trecutului, de spaima viitorului și de tirania celorlalți oameni. El vorbește singur cu Dumnezeu, într-o atmosferă de eternitate.