Psihiatru sau psiholog?

 

Care este diferența dintre un psihiatru și un psiholog? Sunt mai eficiente medicamentele sau psihoterapia? Nu e întotdeauna ușor să știi care dintre acești doi profesioniști ar trebui consultat și ce fel de intervenție dă rezultate mai efieciente și de durată.

Psihoterapia și  psihofarmocoterapia (administrarea de medicamente) sunt indicate în majoritatea bolilor psihice, două excepții ar fi: psihoza acută și reatarul mental/ demența, în ambele cazuri pacientul nu este disponibil unui contact productiv. Deși după ieșirea din psihoză, chiar dacă persoana are schizofrenie, chiar dacă remisia competă nu a fost posibilă, psihoterapia în scopul reabilitării și reinserției sociale este necesară. Deci terapia prin cuvânt și terapia prin medicamente nu se exclud reciproc, dar pot și e indicat să fie aplicate împreună.

Majoritatea școlilor de psihoterapie își au originile în psihiatrie. Autorii lor erau psihiatri practicanți care au creat direcții psihoterapeutice. Învățarea se face etapizat, începând cu tulburările grave spre dezechilibrele psihice minore.

În trecut lucrurile cumva erau mai simple, pentru un psihiatru începător tulburările psihice erau mai ușor de clasificat. Începea activitatea în secția cu schizofrenici (halucinații, conștiința tulburată, comportament aberant) unde învață să facă diferența și să prescrie tratamentul potrivit, în ce caz - aminazin, în care - holoperidol, unde - olanzapină și unde e indicată perfuzia. Merge mai departe, spre cei cu tulburări mai ușoare: depresie, tulburare de anxietate generalizată, tulburare obsesiv-compulsivă – aici devine mai complicat, situația e mai ambiguă, diagnoza mai greu de determinat. În trecut nu existau probleme în determinarea diagnosticului, manifestările tulburărilor psihice erau evidente. Astăzi fiecare al treilea pacient prezintă un tablou clinic complex care include o combinație de tulburări, să înțelegi pe deplin structura bolii devine foarte complicat. Abia aici se ivesc aspectele de finețe, aici trebuie să intervină psihologul. Tocmai atunci când persoana nu are o boală psihică gravă.

Iar la noi ce se întâmplă? După finalizarea celor trei ani de licență, un absolvent de psihologie este considerat apt să profeseze. El poate fi foarte bun în teorie, poate cunoaște multe, dar ceea ce se numește experiență de viață nu poate fi acumulată decât în timp. Deci dezvoltarea unui psiholog revine propriei responsabilități după finalizarea studiilor, să continue să studieze, să se dezvolte, având posibilități nenumărate de a participa la tot soiul de specializări, cursuri, traininguri. E un domeniu extrem de vast. Dar acesta poate face asta sau poate să meargă pe aplicarea acelor șabloane pe care le-a însușit în facultate. Astfel de specialiști sunt destul de numeroși și anume aceștia discreditează domeniul. Psihologul nu este privit ca un specialist înalt calificat, ceea ce el de fapt ar trebui să fie, pentru că un psiholog bun se formează în medie timp de 15 ani. Nu e suficient să citești multe cărți, e nevoie de practică propriu-zisă. Practica presupune cunoașterea vieții în toate aspectele ei cotidiene. Poți să înveți despre viață din cărți, dar dacă nu trăiești, simți anumite lucruri, atunci devine destul de complicată abordarea acestor aspecte în cazul altei persoane. Un psiholog în mod ideal ar trebui să dețină aceleași cunoștințe ca un psihiatru, dar ar putea să nu aibă aceeași experiență clinică. Ar fi indicat ca practica unui psiholog să înceapă într-o secție de psihiatrie alături de un psihiatru. Acest lucru l-ar ajuta să pună diagnosticul corect și să stabilească dacă cazul e de domeniul psihiatriei (tulburare psihică) sau e vorba de o disfuncție ușoară și ar fi indicată metoda psihoterapiei. Psihologia este o specialitate extrem de importantă și necesară. Psihologul este persoana care ar putea rezolva o serie întreagă de întrebări, din cele mai diverse sfere: industrie, știință, pedagogie, relații familiale. Și aici psihiatrul nu ar trebui să intervină, nu e indicat ca un conflict de familie să fie soluționat prin neuroleptice sau tranchilizante. Deși efectul ar putea să fie pozitiv, dar de scurtă durată și nu ar înlătura cauza.

În ceea ce privește sănătatea psihică, există o mulțime de indicatori care pot fi rezumați în trei categorii: absența fenomene psihopatologice, persoana nu experimentează senzații dureroase de disconfort (are o stare de bine), iar faptul că se simte bine nu afectează starea de bine a celorlalți. 20-30 % din totalul populației suportă pe parcursul vieții o anumită formă de tulburare psiho-emoțională.

Să facem diferența dintre psihoză și non-psihoză. O peroană sănătoasă ar putea avea manifestările fiziologice specifice tulburărilor psihice (depresie, anxietate, angoasă) în situații excepționale de viață (de exemplu, pierdere). Dar dacă aceste manifestări nu au o durată prea lungă, nu înregistrează o dinamică gravă, se atenuează după o perioadă de odihnă sau restabilirea situației financiare, sociale; atunci aceste tulburări nu se încadrează în categoria tulburilor nevrotice/psihotice.

Pe de altă parte, avem ambivalența  (a iubi și a urî în același timp). O persoană sănătoasă poate avea aceste sentimente, persoana duce o luptă interioară, dar aceste trăiri sunt separate, nu poate același obiect să provoace și admirație și repulsie concomitent la o persoană sănătoasă psihic. Deci orice fenomen psihic care nu poate fi integrat în psihicul unui om obișnuit, ceea ce nu poate fi atribuit unui fapt deja trăit, ceva analog, asemănător, este considerat patologic. Sau atunci când o funcție care este absolut necesară, brusc dispare.

Nu există tratament pentru dependențe, dacă creierul nu ete foarte afectat, orice dependent se poate trata singur. El poate fi ajutat prin ușurarea sindromului de abstenență, poate fi susținut în rezolvarea problemelor intra- și inter-personale, favoriza integrarea socială. Dar acesta trebuie să stabileacă care este limita sa volitivă, a dorințelor și nevoilor sale.

Tulburările de personalitate presupun o schimbare a caracterului individului care este o trăsătură stabilă a individului pe parcursul vieții. Astfel o tulburare de personalitate debutează după perioada pubertății și conduce la dezadaptare socială. Adaptare socială presupune reușită pe plan profesional, prezența relațiilor sociale.

Schizofrenia este o tulburare complexă și polimorfă, include: aberații, idei care nu pot fi supuse criticii, pseudohalucinații. Aberațiile au caracter paranoid. Halucinațiile presupun inexistența în realitate a unor stimuli percepuți de pacient (după geam se vede un elefant roz). Pseudohalucinațiile presupun existența unei voci interioare, dar nu în sensul comun, metaforic, dar ceva care sună în interior dar vine de undeva din exterior, senzația că nu-i aparține. O altă componentă ar fi automatismele psihice, tulburarea capacității de gândire  (deviere de la subiect, începutul și sfârșitul frazei nu se leagă), mentism (desfășurarea tumultuoasă, incoercibilă a ideilor și amintirilor).

Sper că am făcut puțină lumină în acest domeniu care e perceput confuz de multe persoane. Și fără îndoială această neclaritate e datorată faptului că psihologia este totuși un domeniu relativ tânăr, care necesită o  regândire a paradigmei de formare a specialiștilor.