Cartea șoaptelor de Varujan Vosganian

În aura unui romantism de familie, scris cu limbajul și libertatea de structură a unei opere de ficțiune, un proces al memoriei îl animă pe Varujan Vosganian să scrie Cartea șoaptelor. Autorul scrie istoria neamului său, adică a armenilor, dar pornind de la propria familie.

Armenii s-au trezit acolo unde i-a mânat prigoana, căutând oportunități de afaceri sau educație. Dispersați după masacrele otomane de la începutul secolului al XX-lea și genocidul din 1915. De aici succesiunea de oameni și locuri înserate în fiecare pagină a cărții: nume românești, nume armene, precum și nume și locuri din Turcia și Siria de astăzi. Aceste nume sunt simbolurile unei istorii armene complexe, mult timp legată de Imperiul Otoman și apoi fragmentată de exil. Pentru familia naratorului, cursul istoriei va fi însemnat că tocmai în România, în comunitatea armeană din oraşul Focşani, se petrece cea mai mare parte a istoriei lor în secolul al XX-lea.

În Cartea șoaptelor se povestește despre ziua în care au ars cărțile. Așa cum ziua tăierii pruncilor nu i-a putut ucide pe toți pruncii, tot așa și ziua arderii cărților nu a putut distruge toate cărțile. În războiul dintre stăpâniri și cărți, deși numai cărțile mor, stăpânirile nu câștigă niciodată. Pentru că oamenii au scris mai mult decât au puterea să uite.

După trauma genocidului, și instalarea la Focșani, urmează pentru ei o perioadă de calm și relativă prosperitate, dar care nu durează mult căci urmează cel de-al Doilea Război Mondial, invadarea României de către trupele sovietice, instaurarea regimului comunist, deportările și exproprierile care i-au afectat atât pe români, cât și pe armeni și pe celelalte minorități naționale.

Armenii, trecuți prin masacre și pribegii, purtând pecetea de apatrizi și deprinși, mai degrabă, să se strecoare neobservați, să vorbească în șoaptă și să-și ducă traiul în cumințenie, pierduseră deprinderea de a striga. Nu se mâniau decât rareori. Cu cât alții își aduceau aminte mai rar de ei, cu atât mai bine. Era prea strâmt locul pentru ei pe lumea aceasta. Învățaseră să trăiască înăbușit.

Cartea șoaptelor este, de fapt, cartea poveștilor șoptite la umbra nucului din curtea casei. Primele povești sunt cele ale supraviețuitorilor masacrelor și marșurilor morții, sau ale celor care se stabiliseră deja în afara teritoriilor turcești înainte de genocid, a doua sunt poveștile care trebuie cenzurate pentru a scăpa de suspiciunea omniprezentă în România postbelică. Ambele erau încă actuale când s-a născut naratorul în 1958, iar el știa din copilărie că dacă asista uneori la ședințele secrete ale memoriei colective, condiția era să păstreze tăcerea despre tot ce auzea.

Timpul este o jivină care aleargă arcuită și labele ei lasă urme pe rând, dar timpul poate să alerge cu toate deodată. Cât de caraghios, de țopăit și de neadevărat ar fi să-ți imaginezi timpul numai prin clipa pe care o trăiești. Am simplificat, cu siguranță, asemuind timpul cu o făptură pe patru picioare, el e ceva cu totul neobișnuit, un fel de miriapod cu cap de leu, cu cioc de pasără, dar zâmbind omenește, disprețuitor, fie acoperind sângele cu praful vindecător al urmelor sale, fie răscolindu-l, pentru a nu-l lăsa să se usuce.

Cartea este și o formă de omagiu al naratorului pentru bunicul său, a cărui cuvânt de înțelepciune este scris în prim plan și a cărui prezență marchează întreaga operă. Fotograf, muzician amator, lider de comunitate și, ca atare, comunicator al memoriei familiei și celei colective, Garabet este eroul romanului.

Există locuri bune și locuri rele, spunea nenea Simion. Ca și lumea, ca și oamenii, nici pământul nu e peste tot același. E mai rodnic ori mai searbăd, mai mustos sau mai uscat, viu sau mort. Există pământ lipicios, bun pentru oale sau pentru clopote, ori nefolositor, care se fărâmă între degete și nu se leagă. Pământ pentru case, pământ pentru brazde, pământ pentru flori, pământ pentru drum și pământ pentru îngropăciune. Acolo unde pământul este neliniștit și trudit, locul de deasupra e liniștit. Așa se întâmplă, de pildă, în cimitire, unde pământul trudește, aerul de deasupra în schimb e tihnit.

Ca adult, nepotul devine la rândul său un povestitor, variind modurile de exprimare pentru a transmite și fixa fragmente din istoria strămoșilor săi. Astfel, primele capitole sunt cele mai personale, întrucât naratorul spune povestea în timp ce caută să și-o însușească. Sunt și cele mai poetice, când naratorul răsfoiește un albumul foto, un album cu timbre, comentând și reasamblând fotografii vechi și timbre trimise de peste tot pentru a spune povestea oamenilor imprimată pe fiecare bucată de hârtie.

Autorul știe să varieze imaginile, scenele cotidiene și cele pline de groază precum capitolul despre cele șapte „cercuri” ale morții. Mai presus de toate, acordă o atenție constantă oamenilor obișnuiți, oameni pe care îi cunoaște sau despre care a auzit în copilărie. Numindu-i, descriindu-i și spunându-le poveștile, le perpetuează memoria și memoria armenilor din secolul al XX-lea într-un mod tangibil, puternic și emoționant.

Iată un fragment:

Eu sint mai ales ceea ce n-am putut împlini.

Cea mai adevărată dintre viețile pe care le port ca un mănunchi de șerpi înnodat la un capăt, e viața netrăită. Sunt un om care pe acest pământ am trăit nespus. Și care tot pe atât n-am trăit.

Părinții mei sunt vii. Înseamnă că eu nu sunt, încă, născut pe de-a-ntregul. Ei mai rotunjesc câte puțin la umerii mei colțuroși. Mai toarnă suflet în pieptul meu, care își schimbă conturul, așa cum amforele bătrânilor greci luau forma vinului care se îngroșa înăuntru. Mai netezesc la chipul meu arămiu.

Pentru că nu sunt încă născut pe de-a-ntregul, moartea e încă departe. Sunt atât de tânăr, încât aș putea s-o iubesc ca pe o femeie frumoasă.

Primul meu învățător a fost un înger bătrân. Cel care ne-ar fi privit de departe, în fundul curții, ar fi văzut un copil așezat la poalele unui nuc uriaș. De fapt, eu ședeam la picioarele îngerului aceluia bătrân, care era învățătorul meu. Umbra lui mirosea a iod și degetele mele, scriind, se pătau cu umbrele lui, ca sângele închegat. Încât nu mai știam a cui rană era, a mea sau a lui.

De la el am învățat că numele nu-ți este de niciun folos. Chiar și pe al meu, să îl scriu fără majusculă, ca pe numele unui copac sau al unei jivine. Vorbeam între noi fără cuvinte și era bine, ca atunci când alergi desculț prin iarbă. Nu rămân urme, de aceea mersul prin iarbă e fără de păcat. Aruncam sandalele și alergam pe câmpul de la marginea orașului. Umbra lui se așternea peste a mea și eram fericiți.

Într-o zi, îngerul bătrân a dispărut. Am privit nedumerit nucul, trunchiul lui gros, frunzele mustoase. Pe crengi au coborât păsări. Toamna, vântul a scuturat crengile și nucile au căzut pe pământ. Le-am spart coaja și le-am mâncat. Erau gustoase. Am mâncat din trupul lui. De atunci nu l-am mai căutat pe îngerul bătrân. A rămas numai mirosul de iod și, câteodată, mai văd urmele negre-verzui pe degete. Semn că dedesubt carnea este încă nevindecată.