Viața simbolică - C.G. Jung

Contratransferul se compune dintr-o proiecție reciprocă și este coagulat de nonconștiența comună. Nonconștiența reciprocă este, firește, extrem de derutantă atât pentru analist, cât și pentru pacient; nu mai există nicio orientare, și o asemenea analiză va sfârși în catastrofă. Analiștii nu sunt nici ei perfecți, și așa se face că uneori sunt într-o anumită măsură inconștienți, din acest motiv analiștii ar trebui analizați ei înșiși; ar trebui să aibă un confesor. Dacă analistul nu rămâne obiectiv într-o legătură cu inconștientul lui, nu există nicio garanție că pacientul nu va cădea în inconștientul analistului. Cunoașteți, cu siguranță, cu toții anumiți pacienți, care au o abilitate diabolică de a descoperi punctul slab, locul vulnerabil al psihicului analistului. în acest loc ei caută să-și atașeze proiecțiile propriului inconștient. Acesta este locul unde el însuși este inconștient și unde este capabil exact de aceleași proiecții ca și pacientul. Atunci se ajunge la starea de participare sau, mai precis, la starea de contaminare personală prin nonconștiență reciprocă.

A patra treaptă a transferului, Jung o numește obiectivarea imaginilor impersonale. Este o parte importantă a procesului de individuație. Țelul ei e să desprindă conștiința de obiect, așa încât omul să nu mai caute garanția fericirii sale sau chiar a vieții sale în factori din afara sa, fie acestea persoane, idei sau circumstanțe, ci să înțeleagă că important e dacă posedă sau nu comoara. Dacă se ajunge la posedarea comorii, centrul gravitațional va fi în om și nu va mai fi în obicetul de care depinde. Țelului atingerii unei astfel de stări de detașare îi servesc practicile orientale, ca și toate învățăturile bisericii. În diferite religii comoara este proiectată în chipurile sfinte, dar pentru omul modern, luminat, această ipostaziere nu mai este posibilă. Foarte mulți oameni nu mai sunt în situația de a-și exprima în simboluri istorice valorile impersonale.

Nevroza este o disociere a personalității care trebuie pusă pe seama existenței complexelor. A avea complexe este în sine normal; dar când complexele devin incompatibile, atunci acea parte a personalității care este prea opusă părții conștiente se scindează. Când sciziunea ajunge la structura organică, disocierea devine psihoză, o stare schizofrenă, așa cum o exprimă această denumire. Fiecare complex își trăiește atunci propria viață și nu mai există nicio personalitate care să le îmbine.

Întrucât complexele scindate sunt inconștiente, ele se pot exprima numai pe cale indirectă, și anume prin simptome nevrotice. În loc de a suferi un conflict personal, suferim de o nevroză. Orice incompetibilitate caracterială poate determina o disociere; de pildă, o sciziune prea marcată între funcția gândire și funcția simțire este deja o ușoră nevroză. Când în privința unui lucru nu suntem întru totul de acord cu noi înșine, se apropie o situație nevrotică.

Nevroza este o încercare de autovindecare. O încercare a sistemului psihic autoreglator de a restabili echilibrul, la fel ca visul - dar mai intens și mai drastic.

Un termen sau o imagine sunt simbolice dacă înseamnă mai mult decât denumesc sau exprimă. Ele u un aspect ”inconștient” cuprinzător, care nu poate fi niciodată definit exact sau explicat exhaustiv. Cauza acestei particularități trebuie căutată în faptul că în cercetarea simbolului spiritul este purtat la urma urmei spre reprezentări de natură transcendentă, în fața cărora înțelegerea noastră trebuie să capituleze. Poate, de pildă poate duce la reprezentarea unui soare ”divin”, unde înțelegerea noastră se dovedește necompetentă, pentru că nu suntem competenți să definim sau să dovedim o ființă divină. Noi nu suntem decât oameni, iar capacitatea noastră este, în mod corespunzător, limitată.

Orice act de apercepție, adică cunoaștere, își îndeplinește doar parțial misiunea, el nefiind niciodată complet. Mai întâi, percepția senzorială, care stă la baza oricărei experiențe, este îngrădită prin numărul și calitatea limitată a simțurilor noastre. Apoi, aprecepția transpune faptul observat într-un mediu aparent incomensurabil, și anume în forma și esența unui eveniment psihic, a cărui adevărată natură nu poate fi cunoscută. Este incognoscibilă, deoarece cunoașterea nu se poate cunoaște pe ea însăși; psihicul nu poate ști nimic despre propria sa substanță.

Foarte des visele au o structură extrem de pregnantă, oarecum țintită, și permit să presupunem o idee care stă la bază și o intenție care însă, de regulă, nu este direct accesibilă.

De pildă, cineva visează despre o persoană decăzută și bețivă, vulgară, care se numește ”soția sa”. Mesajul frapant al visului este șocant și foarte departe de realitate, dar visul pur și simplu asta face. Desigur, un asemenea mesaj nu este acceptabil și, de aceea, este imediat lichidat ca absurditate onirică. Dar dacă îi vom permite pacientului să asocieze liber un vis, atunci el va încerca în modul cel mai probabil să se îndepărteze pe cât posibil de asemenea gânduri șocante și în cele din urmă va ateriza la unul dintre principalele sale complexe, fără ca noi să fi aflat ceva despre vis ca atare. Ce vrea inconștientul să ne facă să înțelegem printr-un asemenea mesaj evident nereal?

Dacă cineava care are experiență și cunoaștere redusă în domeniul viselor ar reprezenta opinia că visele nu sunt decât apariții haotice fără semnificație, n-are decât. Dar dacă le privim ca ceea ce sunt realmente, ca evenimente normale, atunci trebuie să le considerăm fie ca produse cauzale, adică raționale, fie ca țintite spre un anumit obiectiv, fie și una, și alta. Cu alte cuvinte, trebuie să le privim ca fiind judicioase.

Aici avem într-adevăr reprezentarea unei persoane de sex feminin, rudă apropiată, decăzută. Această reprezentare este proiectată asupra soției, ceea e face ca mesajul să fie greșit. Dar la ce se referă el?

Spiritele ascuțite știau încă în Evul Mediu că ”fiecare bărbat își poartă în sine femeia”: este feminitatea noastră subordonată, pe care Jung a numit-o anima. Ea constă, în general, într-un anumit tip inferior de referențialitate la mediul înconjurător - în special la femei -, care este ascuns cu grijă de alții și de sine. Personalitatea poate fi complet intactă în aafară, în vreme ce latura anima se află câteodată într-o stare jalnică. Acesta a fost cazul la visătorul nostru: latura sa feminină nu era tocmai plăcută. Aplicat la anima sa, mesajul nimerește în plin, dându-i de înțeles: te porți ca o femeie degenerată. Aceast este o lovitură sub centură și așa trebuie să fie. Dar n-ar trebui ca un asemenea caz să fie luat ca dovadă pentru natura morală a inconștientului. El nu reprezintă decât o încercare de a crea o contrapondere pentru unilaterlitate conștiinței visătorului, care-și imaginase că era un gentleman pur sânge.

Simbolurile nu pot fi inventate și, indiferent unde apar, ele nu au fost produse prin intenție conștientă și selectare deliberată. Simbolurile sunt produse de noi spontan, așa cum se vede din visele noastre, care nu sunt născocite de noi, ci ni se întâmplă nouă. Nu le putem înțelege ușor, este nevoie de o analiză atentă cu ajutorul asocierii; totuși nu al ”asocierii libere”, care, după cum se știe, duce întodeauna la gânduri sau complexe emoționale, care ne încătușează inconștient spiritul. Pentru a ajunge acolo nu este nevoie de vise. Dar la începuturile psihologiei clinice predomina în general presupunerea că analiza visului ar servi la descoperirea complexelor. Pentru a atige acest scop, este însă suficient să aplicăm experimentul asocierii, care ne dă indiciile necesare. Dra nici măcar acest experiment nu este necesar, căci ajungem la același rezultat, dacă lăsăm oamenii să vorbească sufiecient de mult.

Omul poate îndura cele mai incredibile nevoi, dacă este convins de sensul lor și se simte distrus dacă la nefericirea lui se adaugă și faptul că ceea ce face este lipsit de orice sens. Scopul și strădania simbolurilor religioase este să confere sens vieții omului.

Credința nu exclude gândirea, în care rezidă forța uriașă a omului. Credința noastră se teme de știință și, pe lângă ea, de psihologie și-și întoarce privirea de la faptul fundamental al numinosului, care conduce necontent destinul omului.

Masele și conducătorii lor nu înțeleg că nu există o deosebire esențială dacă definim principiul universal ca masculin și tată sau feminin și mamă (pater=spirit, mater=materie). Importanța este minoră, pentru că știm despre unul tot atât de puțin cât și despre celălalt. Ambele au fost simboluri numinoase de la începuturile spiritului omenesc, iar însemnătatea lor a constat în numinozitatea lor, nimic nu ne mai este sfânt. Dar, așa cum energia nu dispare, nici energia emoțională, care se manifestă în fenomene numinoase, nu încetează, pur și simplu, să mai fie, atunci când se pierde din lumea conștiinței. Așa cum am și arătat, ea apare din nou sub forma fenomenelor inconștiente, a evenimentelor simbolice, care compensează anumite tulburări ale psihicului conștient. Psihicul nostru este profund tulburat de lipsa de valori morale și spirituale. El suferă de dezorientare, debusolare și angoasă, pentru că și-a pierdut ”idees forces” guvernatoare, care până acum ne ținuseră viața în ordine. Conștiința noastră nu mai este capabilă să integreze afluența naturală de fenomene instictive însoțitoare, care susține activitatea noastră psihică conștientă. Acest lucru nu mai este posibil în același mod ca înainte, întrucât conștiința însăși s-a privat de organele cu ajutorul cărora puteau fi integrate contribuțiile susținătoare ale instinctelor și inconștientului. Aceste organe erau simbolurile numinoase, care, prin consens general, erau menținute ca sacre, anume credința.

Un concept ca ”materie fizică”, care a fost despuiat de reprezentarea numinoasă însoțitoare a Marii Mume, nu mai exprimă uriașa semnificație emoțională  Mamei Pământ. Este o noțiune pur intelectuală, uscată ca praful și total neomenească. În același mod, spiritul identificat cu intelectul încetează de a fi tatăl tuturor și degenerează la rațiunea limitată a omului. Iar volumul uriaș de energie emoțională, care este exprimat în imginea din ”Tatăl nostru”, se infiltrează în nisipul unui pustiu intelectual.

Lumea noastră s-a dezumanizat prin înețelegerea științifică. Omul se află izolat de cosmos. El nu mai este înrețesut în natură și și-a pierdut participarea emoțională la evenimentele naturale care până acum avuseseră o importanță simbolică pentru el. Tunetul nu mai este glasul zeului, nici fulgerul nu mai este proiectilul său răzbunător. Nici fluviul nu mai adăpostește un spirit,  niciun copac nu mai înseamnă o viață omenească, niciun șarpe nu mai este întruchiparea înețelepciunii și niciun munte nu mai este locuit de un mare demon. Nici lucrurile nu mai vorbesc cu noi și nici noi nu mai vorbim cu lucrurile, cum ar fi cu pietrele, cu izvoarele, plantele și animalele. Nu mai avem un al doilea suflet, care să ne identifice cu un animal sălbatic. Comunicarea noastră directă cu natura s-a scufundat în inconștient odată cu considerabila energie emoțională legată de aceasta.

Această pierdere considerabilă este compensată prin simboluri și visele noastre. Ele aduc din nou la suprafață natura noastră originară cu instinctele ei și cu felul ei specific de a gândi. Din păcate, s-ar putea spune ele că exprimă conținuturile lor în limbajul naturii, care ne apare ca străin și incomprehensibil.

Funcția creatoare de simbol a viselor noastre reprezintă o încercare de a îndrepta spiritul nostru inițial spre conștiință, acolo unde nu fusese niciodată expus autocontemplării critice. E drept că am fost acest spirit, dar nu l-m cunoscut niciodată. Ne-am descotorosit de el înainte de a-l înțelege. El a ieșit din leagănul său și a smuls toate trăsăturile primitive caracteristice ca pe niște învelișuri incomode și lipsite de valoare. Ar părea că inconștientul reprezintă precipitatul acestor reminiscențe. Visele și simbolurile lor se referă permanent la ele, ca și când ar intenționa să recheme toate vechile lucruri primitive de care se eliberase conștiința pe parcursul evoluției ei: iluziile, fanteziile copilărești, formele de gândire arhaice, până înapoi la instinctele primitive. Acesta este, realmente, cazul și explică rezistența, ba chiar groaza și frica de care se simte cineva cuprins, când se apropie de conținuturi inconștiente. Ceea ce șochează este mai puțin primitivismul, cât emoționalitatea legată de el. Acesta este factorul realmente neliniștitor: aceste conținuturi nu sunt, pur și simplu, neutre sau indiferente, ci, dimpotrivă, sunt atât de încărcate de afect, încât sunt mai mult decât doar incomode. Ele chiar provoacă frică și panică. și cu cât le refulăm mai mult, cu atât mai intens pătrund întreaga personalitate sub forma unei nevroze.

Visele par să considere ca sarcină principală să readucă un fel de amintire a lumii infantile, ca și a lumii preistorice, până jos la nivelul celor mai primitive instincte, ca și când o asemenea amintire ar fi o comoară prețioasă. De altfel, în anumite cazuri, asemenea amintiri au un efect vindecător remarcabil. Această observație confirmă părerea că un gol de memorie infantil (o așa-numotă amnezie) reprezintă realmente o pierdere și că recuperarea memoriei înseamnă o anumită creștere de viață și de nivel de sănătate.

În amnezia copilului sunt incluse stranii amestecuri de fragmente mitologice, care deseori apar și în psihozele de mai târziu. Imaginile de acest fel sunt într-un grad înalt numinoase și, de aceea, foarte importante. Atunci când aceste amintiri apar din nou la vârsta adultă, ele pot provoca cele mai puternice afecte sau vindecări uluitoare sau pot avea ca rezultat convertiri religioase. Deseori readuc o bucată de viață care lipsise multă vreme și care dă consistență vieții omenești.

Atunci când reușește să asimileze și să integreze conținuturile pierdute și regăsite, retrezirea amintirilor din copilărie și a modurilor arhetipale de funcționare psihică produce o extindere a orizontului conștiinței. Cum acestea nu sunt neutre, asimilarea lor exercită un efect modificator asupra personalității noastre, după cum și ele trebuie să accepte anumite transformări necesare. În această fază a procesului de individuație, interpretarea simbolurilor joacă un important rol practic, în măsura în care simbolurile reprezintă încercări naturle de a depăși și compensa prăpastia deseori adâncă dintre contrariile și deosebirile care se manifestă în natura contradictorie a multor simboluri. În această muncă de asimilare atr fi o greșeală fatală  dacă interpretul ar vrea să considere doar amintirile  conștiente ca ”adevărate” și ”reale” și să taxeze conținuturile arhetipale ca simple reprezentări ale fanteziei. În ciuda caracterului lor inevitabil fantasmatic, ele reprezintă puteri emoționale, așa-numite numinozități. Dacă am încerca să le dăm la o parte, le-am refula și am reinstaura starea nevrotică anterioară. Numinosul împrumută conținuturilor un caracter autonom. Acesta este un fapt psihologic, care nu poate fi tăgăduit. Dacă ar fi totuși negat, conținuturile redobândite ar fi anulate și orice încercare de sinteză ar fi zadarnică.

N-avem viață simbolică. doar viața simbolică poate da expresie cerințelor sufletului - cerințelor cotidiene ale sufletului, nota bene! Și întrucât oamenii nu posedă nimic de felul acesta, nu pot ieși niciodată din această mașinărie infernală - această viață oribilă, terifiantă, banală, unde nu sunt ”nimic decât”. În ritual ei se apropie de divinitate; devin chir divini. Să ne gândim doar la preot, care este în divinitate: el se aduce ca jertfă chiar pe sine în altar. Facem și noi la fel? Unde suntem conștienți că facem acest lucru? Nicăieri! Totul e banal, totul e ”nimic decât”; și din această cauză oamenii sunt nevrotici. Pur și simplu s-au săturat de toate, de banalitatea vieții, și de aceea vor senzații. Ba chiar vor un război. Toși se bucură când există un război: ei spun: ”Slavă Domnului, în sfârșit, se întâmplă ceva - ceva ce este mai măreț decât noi!”

Lucrurile astea merg foarte adânc și nu e de mirare că oamenii devin nevrotici. Viața este prea rațională, nu există o existență simbolică, în care eu sunt altceva, în care joc un rol, rolul meu ca unul dintre actorii din drama divină a vieții.

Aceasta este taina bisericii: că te ajută până într-un numit grad să duci o existență încărcată de sens. Dacă, de pildă, poți vedea zilnic jertfa, dacă poți avea parte la substanța ei, atunci te-ai umplut de divinitate și repeți zilnic jertfa veșnică a lui Hristos. Ceea ce spun aici sunt, firește, doar vorbe, dar pentru omul care trăiește asta cu adevărat însemnă o lume. Înseamnă mai mult decât lume, pentru că aduce un sens. Exprimă aspirația sufletului; exprimă faptele fundamentale ale vieții noastre inconștiente.

Simbolurile intensifcă deseori extraordinar viața spirituală, chiar și viața intelectuală. Dacă parcurgem literatura patristică, găsim munți de emoție, învăluiți total în simboluri. Dacă intelectul nu servește vieții simbolice, este diabolic; face ca omul să devină nevrotic.

Tot ce trăiește pe pământ este adevărat. Tot așa, și dogma creștină este adevărată decât am crezut noi vreodată. Noi ne considerăm mult mai deștepți. Atâta timp cât nu o înțelegem, atâta timp cât nu vedem până unde ar putea ajunge, n-avem niciun motiv să o abandonăm. Atunci când vedem că ne aflăm în afară, avem ceva ce se numește un punct de vedere superior. Asta-i altceva. Analiza este doar un mijloc de a deveni mai conștienți de perplexitatea noastră; cu toții suntem în căutare.

Nu există niciun conflict între religie și științele naturii. Științele naturii trebuie să țină seama de ceea ce există aici. Religia există, și ea este una din cele mai esențiale mnifestări ale spiritului omenesc. Ea este un fapt, iar științele naturii n-au nimic de spus în această privință; ele pot doar să confirme că există ca fapt. Științele naturii merg mereu pe urmele acestor lucruri, ele nu încearcă să explice fenomenele. Științele naturii nu pot stabili un devăr religios. Un adevăr religios este în esență o experiență și nu o opinie. Religia este o experiență absolută. O experiență religioasă este absolută, nu se poate discuta despre ea. Dacă, de exemplu, cineva a avut o trăire religioasă, atunci el pur și simplu a avut această trăire, și nimeni nu i-o mai poate lua.

Rezultatele studiului referitor la performanțele clarvăzătoare sunt, pe scurt: nu s-a observat ceva absolut indubitabil ce depășește posibilitățile psihologice normale. În schimb, unele cazuri par deosebite prin faptul că trădează un fin dar inconștient de combinare. În mod cert, mediumul poate să asambleze iscusit și să valorifice mici percepții și supoziții, ceea ce se întâmplă de multe ori într-o stare de ușoară încețoșare a conștiinței. Această stare nu are în sine ceva supranatural; dimpotrivă, ea este un cunoscut obiect de cercetare în psihologie.

După ”invizibili” (spirite), ”lumea de dincolo” este acest cosmos, dar fără barierele care îi sunt puse omului muritor prin spațiu și timp, de aceea ”the unobstructed universe”. Lumea de aici este, ca să spunem așa, cuprinsă în această ordine superioară și, în esență, își datorează existența împrejurării că omul care trăiește în corp are o ”frecvență” inferioară, din care cauză factorii limitatori spațiu și timp devin eficienți. Lumea fără bariere este numită de ”invizibili” ”orthos”, adică lumea ”justă” sau ”propriu-zisă”.

Psihologia modernă poate să afirme că - cel puțin anumiți oameni - există o problemă a celei de a două jumătăți a vieții, pentru că în ea inconștientul se anunță deseori într-un mod foarte distinct, iar potrivit celei mai vechi concepții, inconștientul este tărâmul visului și, totodată, al morților și strămoșilor. Conform tuturor celor știute despre cest domeniu, inconștientul pare să reprezinte, în realitate, o formă relativ independentă de barierele spațiului și timpului; de asemenea nu s-ar putea obiecta nimic împotriva ideii că, într-o oarecare măsură, conștiința și lumea sa sunt cuprinse în marea inconștientului. Psihicul inconștient are o extindere necunoscută și este posibil să aibă o importanță mai mare decât conștiința.

Strădania ”invizibililor” este de a extinde pe cât posibil conștiința prin anexarea ei la ”orthos”. Ei încearcă să educe conștiința să învețe să asculte adâncul sufletului și să înceapă astfel o colaborare cu ”invizibilii”. Este o strădnie ce poate fi comparată cu efortul analog al psihoterpiei moderne. Aceasta încearcă și ea să compenseze unilateralitatea, îngustimea și limitarea conștiinței printr-o mai bună relație și cunoștință a inconștientului.